De sambata seara de cand l-am capatat, m-am tot gandit ce sa fac cu el. Mi se parea prea proaspat si pretios ca sa-l azvarl la congelator pentru cand facea Iepu’ 18 ani si aveam si eu timp sa gatesc chestii elaborate again. Dar nici sa se imputa la frigider pana cand aveam eu timp sa scorbolesc cartile de bucate din dotare dupa o reteta fancy-shmensy nu mi se parea o varianta buna. Si-apoi mi-am amintit parerea mea despre gatit peste: simplicity, simplicity, simplicity. Si l-am facut in crusta de sare.

Se facea ca era o dupa-amiaza cand Iepu’ era… sa zicem, prezenta isteric. Simtise ca mami avea de facut ceva de importanta domestica majora, drept care nici intr-un caz nu se putea intampla ca ea, Iepu’, sa treaca acest lucru cu vederea. Printre urletele copilului deosebit de vigilent si ale mamei acestuia pe dinauntru, se reusea sa se poposeasca pestele ud peste stratul gros de sare grunjoasa din tava tapetata cu folie. Se indesau in buzunarul domniei sale salaul niste felii groase de lamaie si o mana de patrunjel, apoi se acoperea totul cu sare. Si pentru ca treaba nu era uda destul, sau asa mi se parea mie, i se storcea in cap o lamaie mare. Se infasura pachet cu folia si se dadea la cuptor la foc mic, nu pentru ca asa era logic, ci pentru ca intre un leganat si-un schimbat de pampers, nu se stia clar cand aveam sa mai ajungem in proximitatea masinii de gatit. Se scotea din cuptor peste vreo 40 de minute intr-un moment de repaos vocal al lui Iepu’, se “decrusta” cu o furculita si se asternea pe un platou. Peste el venea un sos de unt cu lamaie si patrunjel. Alaturi – cartofi noi si morcovi fierti (ar fi fost mai bine la aburi, dar din considerente de timp n-am mai scos mantzocaria de aburit, ci i-am facut pe foc, intru sacrificarea vitaminelor – asta e, nu le poti avea pe toate).

Felicitarile, masa si dansul au durat trei zile si trei nopti, atat am mancat din el doi oameni mari si flamanzi. Este incomparabil, fir-ar sa fie, gustul pestelui dulce, intreg pe oasele sale si abia prins, cu cel am fileurilor congelate pe care le mancam de obicei. Efectiv, dar efectiv divin nenica! De fiecare daca cand mananc prospetime de-asta, realizez ca gustul ala fishy al pestelui de fapt nu exista decat la pestele “statut”. Ce pacat ca nu ma pot aseza cu gura la estuar, sa vina toti pestii la mine. Iar combinatia aia de sare cu zeama de lamaie e to die for! Toata casa miroase a Marea Mediterana asa. Eterna recunostinta mamei lui Boo care mi-a facut aceasta bucurie, nu ne mai ajungeau gurile sa mancam si sa-i multumim.

Ei da, asta a fost povestea salaului proaspat. Ne intoarcem la fripturile de ton congelat de la Mega Image si la aplecari casnice mai putin solicitante, cum ar fi ouale ochi si painea noastra cea de toate zilele, cu unt. Weekend fain tuturor!