Recunosc cinstit: sufar de o forma rara de britsnobism de cea mai joasa speta! Lesin de placere cand ma gandesc la all things British, de la civilizatie la muzica, la mancare si la carti, de la Harrods la fudge, si la limba aia de vis care face totul sa para asa effortless. Mi-as petrece toate vacantele la Londra, da’ toate! Mor de ciuda ca nu m-am nascut acolo, de fapt, una din amintirile mele cel mai sexy balamuc e aia cand m-a luat cineva drept de-a locului, eu fiind, si anume, just visiting. Deci… da. In atare conditii, nu va spun cu ce anticipatie de groupie am primit invitatia lui Florin de a exita din barlog intr-o seara midweek, ca sa calcam pragul unei doamne (and I do mean doamna!) englezoaice care si-a deschis undeva in zona de nord a Bucurestiului o brutarie/restaurant. Si ce si-a zis dumneaei: ia sa umplu eu burta la bloggeri cu paine, nom nom!

Here comes miercuri si numaidecat pornim in excursie cu autobuzul scolii – Lavinia, domnul Papu’ si masina lor dau frumusel ocol orasului ca sa incarce si regalul meu dos, temator de taximetristi si incapabil auto (thanks guys! <3). Ni se alatura si Catalina. Drumul spre Straulesti pe centura e o aventura. Radem, glumim, mai gresim drumul, noroc ca ajungem. Pravalia lui Rachel e intr-un cartier nou de blocuri, Green Lake Residence ii zice. Descind fetele din caleasca, flutura bezele gratitudinoase la adresa lui Papu’ si pasesc in caldutul stabiliment, unde, la o masa, Madalin si Florin au niste avans la vin rosu romanesc si conversatie cu gazda. Sosesc cat de curand Ana, Mazi si Monica. Ne punem cu totii pe studiat meniul.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand stiu ca ma duc pe seara la restaurant, toata ziua pritocesc la meniu pe site-ul mancatoriei, facandu-mi in cap diverse scenarii alimentare pana cand gasesc combinatia de aur. Asadar, stiu deja ce-am sa-mi comand la starter, main si desert (habar n-aveti cat poa sa bage in ei food bloggerii astia, dom’le, ca spartii, jur:)). Planul imi este dat peste cap cand pe masa apar cosuri de paine, painea noastra cea de toate zilele, dupa cum zice tagline-ul de inspiratie biblica pe care il puteti vedea in meniu.

Bai. Deci vine painea asta in diverse sortimente (cu seminte, cu bere, Sourdough), vine castronasul cu ulei de masline cu zatar, vin dip-urile (pesto, harissa, tapenade si chutney, toate home made), vine untul frecat cu diverse (shoc si groaza – vine chiar si untul maro, cu cacao si chilli). Si unde nu mi ti le iau pe toate la incercat, aruncandu-ma asupra lor ca un pradator nehalit, de zici ca n-am mai mancat niciodata paine. Si pe cinstitelea, asa e, paine ca asta zau ca n-am mai mancat niciodata. Se instaleaza rapid si o preferata, painea Sourdough (paine alba cu maia), pe care o vanez fara jena in cosulet, tragand cu Mazi de-o coaja ca doi iubiti care impart un iadesh. Pana cand terminam a ne face mendrele cu painea, suntem cu totii satui. Am mai manca, dar tot paine, gen. Acu zau, e geniala, ge-ni-ala! Asa de buna ca as strabate orasul in lung pana-n Straulesti numai pentru ea.

Rachel – de-acum poleita in complimente (uh, cea mai buna paine, da da da!), ne povesteste cum vecinii o roaga adesea sa lase usa deschisa cand face paine, ca sa le vina si dumnealor miros. Mirosul ala intoxicant (in a good way), de crusta perfecta si miez aburind. Well, can you blame them? Ma gandesc. Ma mai gandesc ca daca as locui deasupra brutariei asteia, as avea 120 de kile.

Mai stam la povesti oleaca, felurite lucruri pe care nu pot a vi le dezvalui, cazand ele sub incidenta confidentialitatii bucatar – mancator. Apoi trecem la runda a doua. Eu comand terrina de rata, porc si ficat de pasare, cu cirese murate si paine cu unt – una din cele mai bune alegeri din meniu, dupa cum a decis gasca de bloggeri in unanimitate.

La felul principal comand placinta cu carne de vita si Guiness. Ce pacat ca nu mai incape:p

Ciugulesc si din farfuria vecinilor, dupa cum urmeaza: placintele de macrou afumat cu sos de hrean (bune, dom’le – i-am auzit pe comancatorii mei spunand ca ar fi sarate, dar pentru mine au fost just right, iubesc macroul afumat, cu saratura lui cu tot), quiche (ba pardon, se corecteaza Rachel, savoury tart! – nu ne predam la francezi, am zis!) cu legume si branza de capra, dar si un pate de ficat sigilat cu unt, langa care, am cugetat noi, ar fi mers de minune ciresele murate pe care le-am avut eu la terrina.

Bloggers’ choice la capitolul main este fara indoiala risotto-ul cu sfecla, dupa o reteta traditionala a doamnei mama lui Rachel. Pe care i-am cerut-o in repetate randuri (gen: Will you give us the recipe? si Rachel: Yeeees. Desigur, by yes she meant no, secret profesional si de famile, na! – ne-a zis, totusi, ca atunci cand prepara orezul asta acasa, il stinge cu Martini in loc de vin – must try that some time!). Oricum, vi-l recomand cu infrigurare, este grozav de bun si foarte special, fiind el cu totul si cu totul roz, unlike alte feluri de risotto care-s, dupa cum stiti, de-o culoare dubioasa, puky asa.

Bon. Dupa asa desfrau, va imaginati ca ne-am ferit de desert? Sau, varianta b, am comandat cu totii cate unul, pe principiul hai pe toate a le gusta, şaidiridiridida? Mda, exact.

Ce mai tre sa stiti despre The London Street Bakery:

• Meniul se schimba saptamanal in proportie de 40%.
• Retetelor traditionale englezesti li se adauga un twist romanesc sau oriental (treaba care se trage din pasiunea owneritei, Rachel, pentru Turcia).
• Ingredientele sunt in cea mai mare parte procurate local, de la producatori.
• Se poate lua si la pachet.
• In restaurant nu se fumeaza, si nici plasma pe perete nu este (tztz:)), pe post de entertainment poti sa te uiti in bucataria-acvariu printr-un geam gigant, totul este, deci, transparent. Locul promite British style and quality. Ceea ce si livreaza.

La finalul experientei noastre |TLSB, Rachel ne invata ce e acela proper tea, adica ceai ca la mama lui. Intai ne arata cutia – extra strong de la Marks & Spencer. Ceai negru, no bullshit. Madalin cere o ceasca. Rachel il admonesteaza: See that’s where you’re wrong, it’s not made in a cup, it’s made in a pot. Aduce ceainicul incalzit, pune ceaiul, apa, il mermeleste apoi cu o lingurita de colo colo. Intr-o cana, toarna putin lapte, putin de tot (mai mult este, dupa cum ni s-a explicat, disgusting:). Peste lapte toarna ceaiul. Rezulta o bautura de-o culoare deschisa, bright, ca o caramea cu lapte.

Ceaiul baut, mancarea mancata, ne luam si noi talpasita, multumind gazdei noastre ca ne-a stricat complet cheful de a mai manca vreodata paine de la supermarket. Intre altele.

Si-acum sa se-nsire recomadarile lui Cookie pentru cei care se duc a-si astampara foamea la The London Street Bakery:

• Cercetati aici meniul in prealabil (cu preturi cu tot): http://thelondonstreetbakery.com/restaurant.html
• Faceti o rezervare la 021 380 39 99.
• Aruncati un ochi pe harta, ca sa nu va rataciti (ca noi): http://thelondonstreetbakery.com/map.html
• Asezati-va la o masa cu fata la acvariu, e fain sa vezi furnicareala din bucataria imensa si curata-bec.
• Comandati musai cosul de paine cu dips la starter, musai terrina si musai risotto cu sfecla. Sa nu ziceti ca nu v-am spus!
• Cereti sa nu vi se prajeasca painea la terrina sau pate de ficat, e pacat de ea, este minunata asa, fresh.
• Luati paine si pickled cherries pentru acasa, totally worth it!
• Daca aveti noroc de Rachel, provocati-o la o discutie si scaldati-va in dulcele grai englezesc, are multe de povestit.
• Fumatorii se pot vicia linistiti pe terasa, nu e chiar asa grav, mai ales ca vine vara.

Last but not least, aveti in vedere ca London Street Bakery ofera si servicii de catering (petreceri private sau corporate, zile de nastere, petreceri de kinderi etc.) Si iaca ce minunatii de torturi sunt in stare sa faca:

Preturile variaza intre 75 si 100 de lei pe kilogram, ingredientele sunt naturale, se fac si torturi hipoalergenice (fara gluten, fara coloranti, etc.), comenzile se dau cu cel putin 48h inainte pe adresa cake@thelondonstreetbakery.com. 

In a nutshell, TLSB = paine, restaurant, Rachel, catering, petreceri private, torturi, degustari de vin. Toate astea cu o cireasa mare englezeasca on top.