credeam că midlife crisis e ceva nașpa. până când am trăit-o.

M-am născut în 1979. Să ne luăm cu toții un moment de “DAFUQ”. Așa deci.

Amintirea primilor 20 de ani de viață îmi revine cam abstract, se amestecă în ea punctul de vedere al adolescentei rebele, dar doar în capul ei, cu liniaritatea unei vieți lipsite de evenimente speciale, fiind, cred, cu toții de acord că drama mirosului de lapte prins și moartea prematură a bunicilor materni sunt genul de evenimente prin care treci totuși insuficient de marcat. Niște iubiri, insuficiente și ele. Niște poezii extrem de proaste, o corespondență de o vară cu un student la medicină, o colecție de ambalaje de ciocolată mâncată de alții.

Tinerețea, apoi. Ceva frumos. Primul job, prima depresie, prima relație de oameni mari și prima plecare de acasă, one way, as it turns out. O pisică. O ipotecă. Încă o pisica. 365 de zile de unawareness pe an. Căsătoria. Moartea tatei. Nașterea copilului meu și renașterea mea. Ingroșarea glumei.

Acum niște vreme, chestia asta cu midlife crisis îmi suna a înjurătură. Ceva cu amante tinere și mașini scumpe. O frivolitate, în orice caz. Se dovedește, dupa o fină observație asupra propriei persoane, că midlife crisis asta este orice, numai frivolitate nu. La cei aproape 38 de ani, constat cu nedisimulată bucurie că în sfârșit am început să-mi scot capul din dos. Criza vârstei mijlocii este una de identitate și aflare de sine. Iar la mine a început în ziua în care am aflat că sunt însărcinată.

Eram la birou și băgam ghebos cornflakes cu maioneză la plic. A fost prima oară în 32 de ani de viață când m-am uitat la mine în 3D și am realizat că habar nu am cine este această persoană. Proces interogativ ireversibil, căci se pare că odată ce ți se insinuează în cap întrebarea asta cu “cine dracu’ ești chiar tu?!”, viața capătă sensul unic de a afla răspunsul. Sus numitei decadențe i-a urmat, desigur, un pipi pe băț cu rezultat pozitiv. Și un număr fără număr de întrebări și tentative de a ne cunoaște mai bine, eu și cu mine.

Abolirea tuturor certitudinilor vine la pachet cu ceva extaz și multă anxietate. De exemplu, când îți bazezi tot confortul mental pe ideea că ești angajatul cuiva, aruncatul în cap ca freelancer și descoperirea epocală că ți se potrivește mai bine decât siguranța zilei de mâine te face să te întrebi de ce pana mea nu ai făcut asta mai devreme. Când o viață întreagă nu ai zâmbit cu inima, că știai că ai dinții strâmbi, plăcerea de a-ți zâmbi ție într-o poză pe care ți-ai făcut-o chiar tu vine ca un ciocan vanitos peste umilințele tinereții.  Când, după ce te-ai torturat toată floarea vârstei cu chiloți tanga, capitulezi în sfârșit în fața chiloților cu fund, numai ca să descoperi că încrederea în sine are fix zero legătură cu bucățica de textilă dintre picioarele tale, te întrebi de unde vine ea, încrederea, atunci când vine. Când iubirea pentru o mică persoană te consumă și te scuipă zilnic înapoi, mestecată într-o formă ușor diferită, începi să uiți de tine așa cum erai când nu erai mama ei, nu înainte de a fi ținut un chinuitor, dar în cele din urmă eliberator, doliu după fosta versiune.

Fostei mele versiuni nu-i plăcea viața. Murea de frică de viață. Nu și-ar fi făcut niciodată tatuaje, pentru că, dintre toate certitudinile pământului, îi lipsea fix certitudinea că știe ce vrea. Nu s-ar fi machiat, de frică să nu arate la fel de rău machiată precum ne. Nu s-ar fi ridicat de la masă să plece la mare acum-acum și și-ar fi spart toți banii mai degrabă la Ikea decât pe bilete la concerte, deși îi plăcea și ei muzica. I-ar fi lipsit înțelegerea lumii proprii pentru că și-ar fi servit zilnic un sandviș mare cu bullshit. Ar fi căutat fericirea în circumstanțe și s-ar fi plâns mult că n-o găsește. Fosta mea versiune era bruneta. Fosta mea versiune nu ar fi scris niciodată textul ăsta incoerent și intim, ci, cel mai probabil, o rețetă de mâncare.

Celebrate your midlife crisis, atât vreau să zic. Intrați în ea întrebându-vă cine sunteți și ieșiți din ea întrebându-vă cine vreți să fiți 🙂 E de departe cea mai mișto perioadă a vieții. Și cea mai frământată.

tags: , , , 4 comments »

4 Responses to “credeam că midlife crisis e ceva nașpa. până când am trăit-o.”

  1. ileana

    Mult respect! Making midlife crisis cool 🙂
    Sa-ti fie de bine!

  2. Oana

    Sau text de citit cat astepti autobuzul in statie. Asta cu scosul capului din dos, la mine a inceput pe la 31 – 32 de ani, cand m-am gandit eu sa ma redescopar odata cu participarea la maratoane si semimaratoane. Si e fain asa…sa te descoperi si sa iti dai seama ca, de fapt, de abia acum incepi sa construiesti 🙂

  3. Cris D

    Nu mai stiam ce sa mananc. Si mi-am amintit de tine 🙂
    Si-acum, ca am dat peste textul asta in loc de “unt pe paine”, as vrea sa te intreb:criza asta….ti-a trecut? ca la mine dureaza de vreo doi ani deja.
    Si, nu de alta, dar cand nu o celebrez, cum zici tu mai sus, sunt cam existentialo-trista. 🙂

  4. cookie

    Cris, eu nu vreau sa treaca, I am having the time of my life (of my midlife:))


leave a reply



Back to top