archive for August 2015


budapest, not bucharest. despre cum am trăit cel mai sus într-un oraș în care m-aș întoarce doar dacă aș avea un motiv foarte, foarte bun

August 24th, 2015 — 3:06pm

budapest

Cred că era acum niște luni, poate două (?), în tot cazul nu multe, când prietena mea C. (hashtag “ceamaidrăguță” și, respectiv, “decât23deani”) mi-a fluturat pe la nas ideea de Sziget-festivalul și al lui 11 august cu Florence + The Machine, această, pentru mine, perpetuă situație de skin orgasm și playlistul etern al oricărei mașini în care mă urc, dar și al vieții în general. Da, să-i zicem playlistul vieții. Husband a zis numaidecât “să mergem!”, loc de pus capul s-a întâmplat să știe Boo, care făcuse niște mulți purici pe la Budapesta, biletul pentru o zi de festival nu era ceva de speriat (55 de euro), așa că, una peste alta și ceva mai spontan decât se iau de regulă deciziile în familia cu copil, ne-am trezit antamați pentru ceea ce avea să se dovedească un caz clasic de “vaidemine”, once in a lifetime.

“O să ne ținem de mână!”, mi-a zis C., beculețe de pom în ochi și tot, în timp ce frecam amândouă cu poalele de la rochiță canapeaua Simbio pe piesa noastră la comun preferată, Delilah. De parcă mai aveam nevoie de vreun incentive. Tot iulie s-a scurs în gaura neagră a live-urilor lui Florence de pe YouTube, nu știu când a trecut. Umblam prin viață cu frisoane, mă gândeam numaișinumai la asta. Avea să fie, așa mă gândeam. Eu aveam să fiu acolo, cel mai sus.

Pe 5 august (da, mi-a rămas), căutam nimic pe internet și mi-a sărit în ochi un desen. Se făcea că era un iepure în care cineva pictase un vers din doarpiesameapreferată, Rabbit Heart. “I must become the lion hearted girl”. L-am văzut și am știut că e al meu. Îl vedeam deja pe mâna dreaptă, îi vedeam locul. Am rugat-o pe Dana-de-la-Simbio să-mi dea contactul oamenilor cu tatuajele și le-am scris un mail. Mi-a răspuns Irina, nu aveau ceva liber mai devreme de 20 august. Am sunat-o atunci, pe loc. I-am spus povestea: știu că sunt clientul ăla pe care îl urăște toată lumea, dar mie îmi trebuie neapărat neapărat iepurele săptămâna asta, duminică plec, mă duc la concert, știi tu, Irina, cum o să fie, când eu o să fiu acolo aproape de scenă și EA o să cânte Rabbit Heart și eu o să ridic mâna AIA, și pe mine o să scrie CURAJ, și o să simt că aș putea muri de fericire dacă nu tot fericirea m-ar ține în viață… Irina, înțelegi? “Of, ce-mi faci tu mie”, a zis ea, și am știut că gata, o să se întâmple. M-a sunat în zece minute, m-a chemat vineri, mi-a zis să nu întârzii nici măcar un minut, am ajuns cu 20 de minute mai devreme. A mers Dana cu mine. Am împărțit momentul ăla. Știa ea că o să vreau să împart.

fresh ink

 “O să-l iubești toată viața!” mi-a spus Teo, în timp ce scotea la iveală pe pielea mea ce era deja înăuntru de ceva vreme. “Toată viața nici nu-i mult”, m-am gândit eu.

Așa se face că am plecat la Sziget proaspăt tatuată, spre dezamăgirea mamei căreia nici în ziua de azi nu-i vine, practic, să creadă că nu se spală.

Drumul până la Budapesta mi s-a părut lejer. Ne-am oprit să mâncăm de prânz la Taverna Sârbului de la Drobeta, mâncarea e mediocră și overpriced, dar vederea e mișto, pe asta cred că se bazează și ei. Doar pe asta.

La Arad am ajuns pe seară și am făcut un detour de cinci minute, să-mi văd eu casa copilăriei. Nu mai fusesem din 2008. Se vânduse între timp unor oameni foarte de treabă, care, din nefericire pentru mine, o schimbaseră cu totul, de n-am mai recunoscut nimic. Nu e bine să te atașezi de case. Au tăiat via. Au turnat placă de beton. Am plâns.

Era ceasul 9 când am intrat în Budapesta. Apartamentul în care am stat e vis paradis, foarte mult mi-a plăcut. Ca în poze sau poate chiar mai fain decât în ele. Aici îl puteți vedea, recomand, o să vă placă. E mare, frumos decorat și așa-ceva-nu-există de bine plasat, la cinci minute de orice, în centrul centrului. Are la parter un restaurant sirian fără pretenții, dar cu mâncare gustoasă.

Nu mi-a plăcut Budapesta. There, I said it. Nu e genul meu de oraș. Mi se pare rece, înalt, prea cu străzi largi. Murdar ca acasă. Cu oameni neprietenoși cum n-am întâlnit în alt colț de lume. Dacă nu m-aș fi dus pentru Sziget, mi-ar fi părut rău de banii dați. Așa, cu prieteni și pe veselie, l-am suportat bine, cu canicula lui cu tot.

Mare lucru nu am făcut în orașul care nu e Bucharest, ci Budapest. Nu am ce recomanda, decât poate restaurantul The Vintage Garden, cu anexa lui, cofetăria The Sweet By…, plus niște sushi bun la Nobu (da, au Nobu, that’s pretty cool). Like I said, nu m-am dus pentru turism, așa că nu a fost dezamăgire. Eram acolo cu treabă, aveam ceva de trăit, era bine.

sziget

Marți, în ziua cu concertul pe care îl așteptasem toată vara (toată viața chiar), m-au bușit emoțiile. Dacă nu o să stau bine pe cele două picioare, în 37 de grade care erau? Dacă nu o să ajung destul de aproape? Dacă o să fiu răpită de extratereștri la și douăzeci și nouă de minute? Mi-am propus să mănânc bine (am mâncat aproape nimic), să nu beau alcool (am băut o bere), să iau vitamine (le-am uitat acasă), să fiu în top shape (eram varză). Am ajuns la festival în jur de 6 seara, la timp pentru Asaf Avidan pe care nu voiam neapărat să-l aud, iar după ce l-am auzit mi-am dat seama că efectiv, dar efectiv nu voiam să-l aud, nici puțin, nici… deloc. Așa că am dat o tură prin perimetru, cu gândul să ne întoarcem la scenă cu o oră înainte. Mi-a plăcut la Sziget. Atmosferă mișto, lume multă, organizare brici. Vălătuci de praf ca la Madonna, că pe jos era țărână, nu iarbă, dar deh, nu poți să le ai pe toate. Măcar ei au festival.

Ne-am întors la main stage cu o oră și ceva înainte să înceapă concertul FATM. Fix atunci se produceau niște neni, ceva trupă ungurească purie, cu șapte vocaliști și vreo trei toboșari, o gălăgie de nedescris. Ne-am înfipt cât de adânc am putut, până la foarte-aproape de limba scenei, aia care se întâlnea cu mulțimea. Și-am stat acolo într-un volum ce corespundea la fix amprentei mele la sol, de trebuia să-mi flexez coatele invers dacă voiam să ridic mâinile. La momentul ăla, însă, nu mai conta fiziologia. Nu-mi trebuia nimic lumesc. În afară de C., de care mă rătăcisem cumva în mulțime. Și știam precis că dacă nu o să ne găsim, o să-mi intre tristețea în suflet ca nasturele de blug strâmt în burtă. Mulțumesc pe această cale celor care vin cu steaguri la concerte, că așa am putut să ne dăm un reper despre unde dracului suntem între jdemii de oameni, și lui A. care a zărit-o pe C. la câțiva metri de noi, a apucat-o de mână și a tras-o peste pământ, peste oameni, în îmbrățișarea mea direct. Nu ar fi fost aceeași treabă dacă nu ne-am fi găsit, dragă C., atunci, sau cu un an înainte.

Aici se termină cuvintele. Aici începe muzica. Cum a fost? A fost tot. Tot a fost. Am trăit într-o oră și jumătate ceea ce se poate trăi. Am fost sus, am fost jos, am sărit, am cântat (un fel de-a spune), am văzut-o de foarte aproape, mi-am ținut respirația când versul de pe mâna mea s-a făcut pod între noi, mi-am simțit ochii arzând pe How Big, How Blue, How Beautiful, i-am stins cu apa din ei,  mi-am aruncat tricoul de pe mine în aer la Dog Days și când s-a terminat, n-am putut vorbi jumătate de oră.

Întoarsă în țară am decis că mi-e dor să lucrez la un proiect care are ceva de-a face cu muzica și am pus pe hârtie ideea care o să-mi schimbe viața.

A fost o vară magică. Și eu pe lângă ea.

8 comments » | filled under: life, off topic, vacante

food coaching: cum funcționează

August 17th, 2015 — 5:37pm

despre mine

Nu, deci vă rog frumos, potoliți-vă, nu mai insistați, acesta nu o să fie încă un text deșirat ca lâna de pe scul, ca firul din ciorapul Adesgo, ca burta studentului care nu a prins bursă, ca… mă rog, ați înțeles ideea. Mă autoprovoc să scriu clar, concis, coerent, despre cum funcționează acest, dom’le, fud căucing.  Iată.

1. Totul începe cu un mail la căsuța cu zorele, ana@easypeasy.ro. În care mare lucru nu trebuie să-mi spuneți, că oricum o sa vorbim, o să ne vedem, o să completăm fișe și chestionare. M-aș bucura să știu de la început care vă e obiectivul (să slăbesc, să mă îngraș, să mănânc corect, să mă organizez mai bine în jurul mâncatului etc.), dar nu e bai dacă nu vi-l declarați din prima, îl extrag eu de la voi, “p’ormă” 🙂

2. Imediat ce am primit mailul (și prin asta înțeleg câteva zile, don’t hate me dacă se întâmplă uneori să fie trei, când eram la corporație, nici eu nu puteam să înțeleg de ce nu primesc întotdeauna răspunsuri instant, între timp am înțeles), deci, ziceam, cum am mail de la voi, cum vă întorc toate detaliile, care e treaba, cât costă, cum se întâmplă ea, ce e de făcut, de ambele părți. Și anume.

3. Omul care s-a hotărât că se bagă, are un chestionar de completat, ca eu să înțeleg mai bine cine e el și ce vrea de la mine, de la o farfurie și de la viață în general. Întrebările sunt din sfera “Ce îți place să mănânci?”, “Pe ce nu pui gura?”, “Guilty pleasures?”, “Gătești?”, “De unde îți faci cumpărăturile?”, “Ai ținut vreodată o dietă?”, etc. și, desigur, “Famous last words”.

4. După ce chestionarul e sus, îl sun pe om ca să vedem cum facem să ne intersectăm. Dacă e din București e simplu, ne vedem la față într-un loc public unde au, negreșit, de mâncare. Sau măcar o cafea. Găsim o variantă de zi și oră care să fie ok pentru om, că e marți, sâmbătă sau duminică. Da, lucrez și în weekend. Dacă omul nu e din București sau din țară, strămutăm întâlnirea inițială online. Nu folosesc Skype & such, treaba se excută în chat scris. Din mai multe motive, pe care aveți tot dreptul să le știți, în toată stupiditatea lor :-)) 1. Nu îmi place ideea de video ceva, ma inhib la o panseluță în respirația dragonului. 2. Nu am niciun moment din viața asta, frumoasă deși e ea, în care să fiu undeva pe liniște, pace și lipsă oameni. 3. Nu am întotdeauna a good hair day. 4. Mi se pare util ca omului să îi rămână și în scris ceva. 5. Punctul 3 e la mișto, EVIDENT că fiecare zi e a good hair day.

5. Înainte de întâlnire, îl rog uneori pe om să țină și un jurnal de câteva zile, în care să scrijelească ce mănâncă el așa, fără cenzură.

6. La întâlnire, fie ea face to face sau virtuală, discutăm verzi și uscate, ne măsurăm chimia, ne împrietenim (că e important, urmează să fim partners in some sort of crime). Vorbim și aplicat, pe marginea chestionarului completat și a jurnalului ținut de om. Apoi vorbesc eu foarte foarte mult, circa 3h. În principiu despre schimbare, ce e ea, ce presupune, cum ajungi acolo, despre mâncat corect, despre nutrienți, despre farfurie, despre meal planning (ce e aia, cum se face etc.) La sfârșitul șuetei ăsteia, omul e în posesia tuturor informațiilor necesare și suficiente ca să se descurce singur, daca asta dorește. Dacă vrea, totuși, să îl descurc eu, urmează

7. Planurile alimentare customizate (adică pentru om, aplicate, izvorâte din preferințele și stilul fiecăruia, deci nu șabloane), pe care eu le croșetez cândva de luni până vineri și i le trimit omului pe mail pentru săptămâna care vine. De regulă înainte de weekend, ca omul să aibă timp să-și cumpere una alta, să se pregătească, să se organizeze. Cum arată, mai exact, un plan alimentar? Păi este, practic, un soi de orar, ca la școală, L M M J V S D, care conține toate mesele omului. Tot ce are el de mâncat într-o săptămână, la mic dejun (două ochiuri, doua feliuțe de bacon trase la tigaie, o salată de roșii cu o lingură de brânză rasă, busuioc si o linguriță de ulei de măsline), gustare 1 (o felie de pepene), prânz (200g file de somon tras lejer la tigaie, cu o salată de orez alături, confecționată din 1/3 cană de orez basmati, măsurat în crud și fiert, amestecat apoi cu mult pătrunjel, mentă, cubulețe de roșie, castravete, ardei, ceapă roșie, lămâie, ulei de măsline, plus o extra salată de frunze, cu zeamă de lămâie), gustare 2 (o mână de mix de nuci crude) și cină (gazpacho de ardei copt, cu iaurt și chorizo). Cam așa arată situația și da, planurile conțin întotdeauna indicații de regie despre cum să gătești una alta sau link-uri la rețete, dacă e ceva mai complex decât se ia se pune. Rețetele de care uzez eu sunt simple și blânde cu timpul omului. Dacă omul nu vrea să gătească, planul lui conține mâncare din oraș, restaurante, delivery sau bucate de la vreo mamă sau vreo soacră. Nu e panică, ne descurcăm în orice situație.

8. Comunicăm pe tot parcursul lucrului nostru împreună, cât și cum simte omul. Nevoile de comunicare ale oamenilor diferă foarte tare. Am clienți cu care povestesc zilnic și clienți cu care vorbesc o dată pe săptămână. Eu sunt aici, mereu 🙂 Nu este necesar să ne mai vedem în offline după prima întâlnire, dar, din nou, dacă omul simte nevoia, I’m game 🙂 Uneori se întâmplă că ieșim la cafea și vorbim despre copii sau alte alea 🙂

9. Omul stă în situație atât cât vrea el. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu plătește în avans, nu e legat prin nimic. Apreciez un “preaviz”, dar nu îl cer. În general formăm relații și ne purtăm omenește. Nu am avut nicio situație tensionată din acest punct de vedere. Lucrurile decurg natural, lin, așa cum îmi place mie să fie totul în viață 🙂 Chimia e esențială, la fel și respectul, sunt dacă vreți, singurele deal-breakers din schemă. Ca în orice relație.

Cam așa. Se vede că m-am străduit? 🙂

Pentru mai multe alea alea despre food coaching, urmăriți cu încredere tag-ul aferent, http://easypeasy.ro/tag/food-coaching/.

PS: Următorul workshop public se întâmplă marți, 25 august 2015, la Simbio. Înscrieri pe ana@easypeasy.ro, where else? 😀

Comment » | filled under: food coaching, meal planning, nutritie

bucket list de august, sau, cum ar veni, 5 lucruri pe care să le faci neapărat (și practic degeaba), dacă te coclești în București

August 4th, 2015 — 6:20pm

avioane

Câteodată ai o stare pe care vrei să o lași în urmă. Și atunci tre’ să faci ceva, dar ceva-ul ăla să fie fix degeaba. O prostioară. O leimoșenie de care să râzi cu complicele tău și după treijde ani, când maxima excitare o să fie ieșitul în public fără proteză. Sub deviza “aventură și confort”, vă prezint lista micului bipolar pentru luna august. Adică unde să fugi de-aStarea. Ia.

1. LA AEROPORT. Te urci în mașină, dai muzica tare (Manson, anyone?), o iei neapărat prin centru (Magheru, Piața Victoriei, Aviatorilor, Charles de Gaulle, Arcul de Triumf, Piața Presei, Băneasa). Pitstop la mall, ceva picnic dezgustător în parcare, pe capota mașinii (Cinnabon și Illy – a match made in disgust heaven!), and off you go, tu zi air’port! Tragi la plecări, e mult mai mișto decât la sosiri. La sosiri sunt mulți care atârnă, la plecări e doar lumea care pleacă. Adică poți să ai satisfacția că doar tu ești acolo fix degeaba, e mișto, mă, e mișto 🙂  La etaj e o cafenea de unde poți să te uiți la avioane. Nu au muzică, tre’ să-ți pui din telefon. Au limonadă, e bună, mai taie din greața post Cinnabon. La întoarcere vezi să nu te oprești la Pain Plaisir dacă e luni. Lunea e închis.

2. LA KM 49 PE A2. Ce e acolo? Ce să vezi, un OMV! Parchezi, bei o cafea la Viva, mănânci biscuițelul Speculoos, mototolești ambalajul și îl azvârli la gunoi cu tot cu starea. Când te duceai erai sâcâit, de întors te întorci pe soare. Cu viteză viteza legală. Înapoi, le zici tuturor că ți-ai lăsat dracii la km 49. O să se uite ciudat la tine și asta o să fie relativ amuzant.

3. ÎN FAȚA BLOCULUI, cu laptopul. Ca să vezi până unde bate wi-fi-ul din casă. Și să faci fix același lucru pe care l-ai fi făcut și înăuntru. Mai puțin în cazul în care acelasi lucru means porn 🙂

4. LA LEHLIU GARĂ. Pentru că toată lumea fuge de-acasă în locuri mișto. Mare, munte, de-astea. Nimeni nu se duce for leisure la Lehliu. Tu o să te duci, iată. Cică La Partid e mâncarea bună. Și e clar că nu e posibil să te întorci de la Lehliu cu aceeași stare cu care te-ai dus.

5. ACASĂ LA UN PRIETEN, ÎN LIPSA LUI. Îi ceri cheile și te duci. Câteva idei despre ce ai putea face într-o casă străină (obviously, după ce-o să le scriu nu o să-mi mai dea nimeni nicio cheie, like evăr!): faci fix atâatea dușuri câte soiuri de gel de duș există pe marginea căzii, te ștergi cu alt prosop de fiecare dată; aduni niște lucruri mici și random, faci o capsulă a timpului și o ascunzi bine de tot (nu-i ascunde omului prezervativele, that is NOT cool, at all); rulezi o hârtie de o sută, o legi cu elastic și o pitești în congelator, pentru că nu se știe când o să aibă omul nevoie să make a quick exit, ca în filme; dansezi în chiloți pe balcon; defiletezi un bec la alegere; îi umpli omului frigiderul cu mâncare bună; rearanjezi toate cărțile alfabetic (OMG, grUaznic!); calci rufe (OMG, awesome!); în fine, ai prins ideea 🙂

Ieri am fost la aeroport. Degeaba. Și ziua în care mă simțeam sâcâită va rămâne în istorie drept ziua în care am văzut avioane. Lucrurile sunt destul de simple when you think about it 🙂

8 comments » | filled under: life, off topic

Back to top