Veniți voi la Hadar Chalet?, ne-a iscodit într-o zi Mădălin-vinuri-și-cuțite. Bă, care cum îi drumul?, am întrebat eu, dar nu așa urât, ci, desigur, elegant, fin. Ia de aici o poză idilică de drum forestier cu pașune verde în lături, fără nicio legătură cu realitatea, a răspuns Mădălin. Păi în cazul ăsta, am zis eu, în cazul ăsta, venim.

Așa se face că în sfânta zi de vineri, 13, (true story), ne-am pornit în gașcă selectă de mâncători de profesie foodies, fiecare cu al său “celălat semnificativ”, către cabana unde nu exsită semnal de mobil (șoc și groază), și unde, basically, poți să răcnești cât vrei, că nu te aude nimeni pe o rază de patrujde kilometri. Înarmați cu GPS, sticksuri și lanterne, hotărâți să nu cedăm avansurilor niciunui forestier și perfect sătui, că nu se știe niciodată unde te duce drumul, M. și cu mine am plecat pe la circa trei după-amiaza din București, către aproximativ Întorsura Buzăului, pe drumul, credeam noi, recomandat de Oana și Adriana, gazdele noastre de la Hadar. Am ieșit prin Voluntari, unde un tir rămas a pustiu în mijlocul drumului ne-a facilitat, preț de 20 de minute, admirarea din suflet și fotografierea cu telefonul, prin geamul mașinii proaspăt spălate, a pitorescului local – niște neni care jucau table așezați pe navete de bere în fața unei pescării. Ui ui, ce frumos! Așa. Odată depășit momentul critic, am mers țintit, pe drum cu juma de bandă pe sens, tot înainte, tot spre Mizil. Ne-am cam prins că nu eram pe drumul bun atunci când jumătatea de bandă s-a făcut sfert, asfaltul a fost înlocuit de un mix de pietriș și balegă, și, nu în ultimul rând, atunci când o căprioară ne-a vizat dintre pet-uri omenești de bere și cocacola, via o pădure semi virgină. Cum să ne întoarcem înapoi nu se punea problema, iar rețea portocalie nu mai aveam de mult, am decis să mergem înainte. Căprioara a fost de acord. Am trecut prin Searing Gorge (World of Warcraft reference, nu vă bateți capul) și am ajuns până la urmă înapoi într-un soi de civilizație. De spus că sărăcie și mizerie mai avansate ca pe drumurile comunale din județele Ialomița și Buzău mie nu mi-a fost dat să văd până acum.

La un moment dat ne-am intersectat cu o stânga dinspre Văleni, pe unde ar fi trebuit să venim de fapt, via Ploiești, dacă am fi știut ce e bine pentru noi. Ultima bucățică de drum spre Hadar, aia forestieră, am parcurs-o pe întuneric și a fost așa, cum să zic, pentru mașina noastră sport și foarte joasă, un caz tipic de gang bang și tort. Când în sfârșit am ajuns la chalet, eu eram mai ciufută decât prevede legea și nici nu mai știu ce i-am zis Oanei, care ieșise drăguță să ne întâmpine cu, din fericire, alcool.

Fellow foodies Mazi, Titică, Florin, Mădălin, Manafu (cea mai recentă adiție la grupul iubitorilor de haleală) erau deja în sufrageria dogorind a șemineu. Salutări, alea alea, hop țop cu geamantanul la mansardă, unde ne așteptau camera cozy și platoul de cornulețe. Foarte frumos la chalet, ne-am gândit noi, și ne-am dat de-a dura pe canapea, între lumânări și cărți și reviste și filme și clinchet de pahare cin cin și zumzet de vrăbii gureșe care nu s-au mai văzut de prea mult. Cândva după noi au aterizat la chalet și Lavinia, Ana, Cătălina, Andie și Anca Cookie Jar.

În prima seară, mare lucru nu am făcut, că eram toți cam praf. Așa o colecție de muci și febre la un loc n-am pomenit nici la grădiniță. După ce ne-am ghiftuit cu mămăligă cu ghebe, păstrăv din păstrăvăria proprie și o prăjitură de casă cu dulceață de caise, ne-am retras fiecare în vastele apartamente și ne-am băgat la hibernat, foarte mult urs.

A doua zi dimineață am coborât în dining pentru ceea ce s-a dovedit a fi cel mai mișto bufet de mic dejun pe care am avut șansa să-l devastez vreodată. Cu două puncte și cu mențiunea ca sigur uit ceva: zacuști de două feluri, vinete, icre, ouă de găină adevărată, brânze de Covasna, în scoarță și-n jur de piper, mezeluri din mangalița, slană, pâine de casă, quiche-uri, legume proaspete, clătite, dulcețuri de fragi, mure și all things pădure, cornulețe, sirop de muguri de pin, carafe cu “limonadă” de zmeură… Nu, deci nu vă puteți imagina… Rămân la părerea că nu era cazul să-și mai bată oamenii ăștia capul să ne gătească ceva, puteau lejer să ne servească all day breakfast și ar fi fost suficient și ar fi fost extaz.

Bun așa. Meet Sebi-ghid-montan. Sebi o să ne ducă în drumeție. “Tough luck, my friend”, am zis eu în mintea mea. Nu mă duc nicăieri, că doar nu degeaba mi-am uitat conveniently bocancii acasă și mi-am propus să nu ies absolut deloc, niciodată și sub nicio formă, din chalet. Noroiul nu a fost niciodată my thing și oricum, sunt perfect împăcată cu apartenența mea la specia pantofarilor. În capul meu, mersul pe munte e pe veci  legat de traume din copilărie, când mă trimitea mama cu de-a sila în tabără la Bolboci și sfârșeam mereu rușinea grupului, cu pantalonașii de fâș mozoliți dorsal de prea mult tras pe *&^ și prea puțină verticală. Adică sincer: șemineu sau noroi? caldurică și wi-fi sau licheni și pui de mega mistreț? Classic case of a no brainer.

Din fericire, la Hadar ai ce face și dacă ești creatura confortului, ca mine, și dacă îți curge în vene sânge de ultimul mohican. Și, trust me, poți să te bucuri de supa caldă de pui cu tăiței de casă la fel de bine ca oamenii care s-au hârșit cu simț de răspundere pe cărări de munte. Iar dacă tot tre să break code și să ieși din chalet, măcar fă-o pentru sala de biliard, ping pong și wii, din căsuța de alături. Unde, de altfel, ne-am petrecut cam toți după-amiaza, în așteptarea degustării de vinuri Budureasca și a cinei festive din ultima noastră seară in the land of we shall return.

Speaking of cină festivă, ni se recomandase să împachetăm niște țoale decente, ca de cocktail (n-am înțeles niciodată exact ce înseamnă asta). Mai la alibi așa, M. și-a luat o cămașă, eu o rochie, dar intențiile noastre serioase erau să ne fofilăm, dacă s-o putea. Deoarece eu când m-am născut, purtam niște blugi foarte foarte mici, care au crescut odată cu mine și mi-au devenit second skin. Cum la orele aproximative 7 avea să înceapă prezentarea lui monsieur le sommelier de la cramele Budureasca, am coborât din cameră așa cum ne-a făcut mama, deci, cum explicam, practic în blugi și adidași. Decât că I was struck, ca de trăsnet, de privirea dezaprobatoare a lui Mădălin, care m-a măsurat din cap până în picioare ca pe un car crash în care murise bunul gust :-)) și m-a făcut fiștecât să mă întorc pe călcâiele mele și să-mi pun dresul 3,14 den, rochia albastră cu negru care a rupt internetul în două și o adevărată pereche de balerini. Astfel încoțopenită, m-am așezat frumos în proximitatea platoului cu brânzeturi și am așteptat să aflu totul despre vinuț. Oh, who am I kidding? Imediat ce am terminat brânza, am ieșit din prezentare “să dau un telefon”, căci attention span-ul meu e a bit on the puny side și oricum, pentru mine, vinul e alb sau e roșu.

La cina festivă ni s-a servit căprioară. Eu nu pot să mănânc căprioară. Am exact doza de ipocrizie necesară ca să pot mânca după pofta inimii purcel, dar I draw the line at various fuzzy cratures of the earth, such as iepure sau bambi. Noroc cu Titică, ai cărei ochi de, coinkydink, căprioară, orientați cu precizie de laser către domnul care manevra farfuriile cu vânat, ne-au câștigat amândurora o porție strașnică de cartofi prăjiți. Pe care i-am mâncat cu furculița și cuțitul, pentru că sunt atât de confident in my foodiness încât I make fries look sophisticated like that :-))

Despre concursul care a divizat blogosfera culinară în două nu doresc să zic nimic, pentru ca I am such a sore loser :-)) pentru că au scris extensiv despre asta Ana și Mădălin, de exemplu. Nu pot, totuși, să nu-l complimentez pe Manafu, speaker din partea echipei Plan B, pentru prestația fabuloasă care i-a adus, fără drept de apel, trofeul suflet autentic, sau așa ceva. Adică nush cum să zic, dar omul ăsta e așa de bun la vorbit, că dacă la începutul speech-ului gazdele noastre erau doua felii de pâine, la sfîrșitul lui se unseseră cu tot untul planetei și se mâncaseră singure. Yep, he is THAT good. Nu mai știe nimeni ce-a zis, but that’s beside the point. Important e că s-a râs mult și important e că echipa B… cum să zic ca să nu sune rău, floored us:-))

După ce am fost festivi, n-am mai fost. Ne-am dat jos rochițele de catifea și menajamente, ne-am pus mănușile de box și ne-am jucat până la trei dimineața jocul care scoate tot ce-i mai rău din oameni. Nu pot să vă spun ce, mai exact, a scos din noi, pentru că what happens @hadarchalet stays at @hadarchalet. Nu zic decât că niște cutii de Pringles au fost mâncate și că noul meu animal preferat este micropig-ul.

Din weekendul nostru remote, ne-am întors cu toții. Nu a fost deloc o treabă gen 10 negri mititei, cum îmi imaginam eu. Dacă cineva a murit la Hadar, a murit talia mea (și a altora, precis). Nu ne dăm interesanți, că nici nu prea suntem. Noi… “decât” mâncăm și discutăm ultimele trenduri în materie de reducție de leuștean. Și ce ne unește, și ce a făcut din weekendul la Hadar Chalet o situație de un fun ghebos, e… un secret foarte bine păstrat. Doar nu degaba ni se zice “food-masoni” (awesome copy by Andressa).

Pe drumul de înapoi am luat-o prin Brașov. A fost mult mai bine ca la dus. Mie una mi-e deja dor. M-aș duce după oamenii ăștia și la camping (eww!). Doar întâmplarea și posibil soarta au făcut ca de data asta să ne ducem la Hadar Chalet, sau, în cuvintele (hash)tagoase ale gazdelor, la #comfortableluxury.

Stay tuned for more adventures of the Brady foodie bunch și citiți cu spor alte relatări de la Hadar pe toate blogurile mai sus menționate.

_

De pe site-ul oficial:

HADAR CHALET – PRIMUL CHALET DESIGN ADEVARAT DIN ROMÂNIA
La fel ca o casă cu vedere la ocean, o cabană izolată în munți este unul din lucrurile la care visăm cu toții. Reprezintă o viață în armonie cu natura, departe de stresul de zi cu zi.
http://hadarchalet.ro/rezervari/
https://www.facebook.com/hadarchalet
https://instagram.com/hadarchalet

Acum un an (și ceva), eram încă bine înșurubată într-o corporație. Mestecam, ca pe ciungă, de-alea ca mission, vision, values și habar nu aveam că pretty soon va trebui să pun niște sens, al meu personal, pe cuvintele astea goale. Adică, sincer, it’s all a big pile of crap, rareori textele care rezulta din sforțarile supraomenești ale departamentului de compuneri au vreo legătură cu realitatea și mai ales cu realitatea ălora de muncesc la întreprinderea cu valori. Nu prea e ca-n faza aia din Jerry Maguire, când se umflă biscuiții-n personajul lui Tom Cruise și scrie omul peste noapte un ditamai mission statementu’ (which, btw, gets him fired), că nu e scopul nimănui ca adevărul să fie, gen, spus.

Ei, când lucrezi  de capul tău, dar cu, totuși, oameni, e bine ca între două, say, planuri alimentare, să te mai întrebi și tu, așa… care e misiunea ta. Adică, altfel spus, nu “cine suntem noi?”, cum greșit se pune problema uneori la corporație, ci “de ce suntem?”. De ce faci ceea ce faci every day. De ce exiști în schema mai mare a lucrurilor. Încotro. După ce îți pui the right kind of questions, trebuie neapărat să treci de primul strat de răspunsuri (like “exist ca să le ofer oamenilor informații despre haleală și planuri alimentare mănușă”). Îl depășești în fugă pe Captain Obvious și ajungi la sâmbure. Moment în care devine mai clar pentru toată lumea din capul tău că misiunea ta are nimic de a face, de fapt, cu crăpelnița, vorba ambasadoarei. Și are totul de a face cu inspirația. Cu pasiunea. Cu entuziasmul molipsitor. Cu zvâcul. Informația este peste tot. Peeeste tot. Nu (doar) asta caută oamenii cu care lucrez. Oamenii (și prin asta nu înțeleg in niciun caz TOȚI oamenii) au nevoie să se simtă inspirați. Să simtă că mai e cineva acolo cu ei for the ride. Care știe una alta și e în stare să împărtășească ce știe, care iubește porcul, biscuitele Oreo și băutura carbogazoasă maro, de proveniență dubioasă, care râde zgomotos, trăiește pătimaș și e willing să-și suflece mânecuțele și să muncească la schimbarea lor cot la cot cu ei.

Poate că citind despre mine diverse (like, nush, că am făcut ceva curs de nutritie sau că am blogul cu mâncare din 2009 sau mai știu eu ce), ați fi tentați să credeți că asta mă recomandă pentru treaba cu food coachingul. În realitate, însă, eu fac  foarte bine ce fac nu neapărat pentru că am citit 456476373736 de cărți de bucate de nutriție, ci fix pentru că iubesc mâncarea (și I can totally relate to people who do), iubesc oamenii aproape la fel de mult, sunt o ființă hipersocială, empatică și, desigur, extrem extrem de amuzantă :-)))

Sâmbăta asta a fost workshop din nou. Ca de fiecare dată, am făcut un tur de masă și fiecare om a zis de ce-a venit. Să auzi că un om a venit la workshopul tău în primul rând ca să te cunoască, și apoi ca să afle despre mâncare, e acea situație aproape utopică în care misiunea, viziunea și valorile se pupă perfect cu realitatea din teren. Să auzi că o fată a plecat la 5 și ceva dimineața din orașul în care locuiește, ca să ajungă la 10 fix la workshop, e, pardon my French, o situație de “m-am ^%^*& pe mine”.

Ayways, orele sunt înaintate și plapuma mă cheamă. Nici nu aveam așa mare lucru de zis, doar că noi, aici, la fabrica easy peasy, lucrăm cu spor și bucurie și intenționăm să stay true to ourselves and our mission. Și prin noi înțeleg eu:-))

Long live porcul și mulțumesc foarte mult oamenilor super super de treabă de la Le Petit Marseillaise și Books Express, pentru că au fost la rândul lor inspirați de ceea ce fac și au dăruit tuturor participantelor la workshop lucruri simpatice și foarte folositoare.

_

PS: Prima poză din colaj – 57 de pixuri Muji numaișinumai pentru mine, deoarece cineva acolo în Berlin mă iubește. Coolest gift ever 🙂

PPS: Un food coach este un cetățean care te învață cum să mănânci corect și pe obiectivul tău, și care (in my particular case) îți face planuri alimentare săptămânale custom, care să semene cu tine, nu cu vecinul de bloc. Acestea vor conține exhaustiv tot ce vei mânca, plus niscai indicații de regie (ba o rețetă, ba un se ia, se pune, se mermelește în tigaie, ba informații prețioase gen “la Lidl găsești cel mai bun avocado”). Planurile vin la pachet cu suport pe toate căile uzuale de comunicare între oameni. Treaba nu e rocket science, so ideea de bază e ca într-un timp rezonabil să treci la faza a doua, de do it yourself. Cam așa.

Demonstrație semi-inutilă despre cum funcționează mintea mea: ieri mi-au trimis niște oameni un vin la încercatelea, de ce, Dumnezeu știe, it’s not like I know anything about wine. Am desfăcut sticla din bubble wrap și m-am uitat vreo cinci minute perfect pierdută la eticheta pe care era desenată o șopârlă. Și sub ea scria CAMELEON. Și eu eram cu gândurile înfășurate ghem la ale mele, SCHIMBARE, schimbare cu mâncare, despre mâncare, WORKSHOP, bla bla, food coaching, etc., viață, șamd. Și pe urma, BAAAAAAM!, it hit me. Cred că m-am prins de ce unora le iese schimbarea, iar altora… well, nu. Sunteți cu mine? Să vă explic.

Problema nu e (și nu a fost niciodată), pentru nimeni, ce mănâncă. Problema este (și a fost mereu) cum te face să te simți treaba asta. NEVOIA de schimbare e altceva decât DORINȚA. Dorința e tentativă, vine dintr-o zonă rațională și nu prea des clickăie cu emoționalul. Nevoia vine din deep down inside-ul ăla nesuferit, vine din disconfort. Din lipsă de pace cu tine. De acolo. Ce vreau să zic cu asta e că e posibil să te abuzezi cu mâncare proastă și să fii ok cu asta. And that’s perfectly fine, dacă mă întrebați pe mine. E ok să mănânci McDo în fiecare zi, dacă treaba asta nu se încâlcește cu frica de boală curată sau cu self hate. Dacă obiceiurile tale nu îți spun ție nimic despre tine, ca om. Dacă nu vin la pachet cu sentimente de vinovăție și judgement of character și așa, o invalidare a ta ca persoană. Ei, dacă într-un astfel de scenariu idilic, când tu ești zen cu tine, iei rațional decizia de a face o schimbare, pentru că știi și pentru că ai citit și pentru că una peste alta te duce capul și te prinzi că nu e bine s-o ții langa așa, e foarte probabil că schimbarea nu o să se întâmple. Nu atunci. Pentru că lipsește apăsarea, disconfortul. Dacă, pe de altă parte, apucăturile tale alimentare se însoțesc cu o stare perpetuă de frământare, neliniște și insatisfacție, da, atunci tre’ să schimbi ceva, și nu pentru că știi că poor eating habits înseamnă, nush, boli și belly fat, ci pentru că, și strict pentru că, ai NEVOIE să te scapi de disconfortul emoțional asociat cu obiceiurile alea. Știți ce zic? Makes perfect sense 🙂

Acestea fiind zise, vreau să iau înapoi tot ce-am zis vreodată despre cum nu există a RIGHT time to make a change. Că există. E momentul ăla când simți că doar schimbându-te o să-ți găsești prăjiturica prăjiturelelor emoționale, the inner peace. Niciun alt “rațional” nu cred că te poate duce lin și așa, happily, spre zona cu bine. Binele tău, nu ăla despre care we all agree că e bine, la un nivel de acceptabilitate socială.

Mă întorc la treabă și vă doresc o semi-primăvară pacifistă.

xoxo

Pentru cei care au deschis Facebook-ul mai târziu (sau deloc), I figured că o idee bună ar fi să povestesc puțin și aici despre noua mea apucătură – workshop-urile, în care m-am avântat cu totul de prin luna ianuarie.

Primul s-a întâmplat la biroul lui Google România. Am avut emoții crunte, că na, oamenii ăia-s așa, only the smartest kids in class :p, nu degeaba trec șapte (7) interviuri ca să ajungă acolo. Emoțiile mi-au trecut numaidecât, când m-am prins că oamenii nu-s doar smart, dar și very very cool. Discuția noastră, foarte libera și deloc formală, a avut aerul unei șuete folositoare. Adevărul e că I don’t know any other way și oricât m-aș strădui să fiu o doamnă, tot îmi scapă câte un “nașpa, aiurea, cam nasol”. Cert e că la coada experimentului workshopist, când am pășit afară, în aerul rece, cu obrajii încinși de frecușul ăla de energie între oameni, ăla care e practic motivația mea unică în tot ce fac, mă simțeam like  #thequeenofeverything. Senzație pe care am căutat să o multiplic și în luna care a urmat, de unde și cele trei workshopuri ținute cu succes (și full house) în februarie și martie. Două publice și unul corporate, la o bancă, dacă nu mă înșel, fix banca aia care mi-a emis primul meu card ever :-).

Care e treaba cu workshopurile astea? Păi întâi să tranșăm pisica: nu-s ateliere de gătit. Nu înveți să poșezi ouă, și nici cum faci să nu ți se taie maioneza. Scopul demersului este altul. Scopul e SCHIMBAREA. Workshopurile mele se adreseaza oamenilor care și-o doresc, mama ei de schimbare, dar nu știu de unde s-o apuce. Că schimbarea înseamna mâncat sănătos, slăbit sau o mai bună organizare a meselor, soluția este una și aceeași. Și e simplă. E lină. Oamenii cred ca e greu, vin cu bariere, cu valize întregi de emoții, experiențe și cunoștințe nefiltrate, iar pe mine nu mă bucură nimic mai tare decât să le văd pe toate cum cad ca piesele de domino, odată ce ei înțeleg că există o cale ușoară care îți poate aduce schimbarea pe care ți-o dorești. Discutăm despre “de la cap” și despre farfurie, învățăm ce aia meal plan, cum să facem unul bun și la ce e bun unul. Schimbăm experiențe și povești de viață, folosindu-ne cât mai mult de energia și dinamica grupului care se încropește. De fapt, asta ar fi diferența esențială între ce fac cu un om la coaching-ul one on one și ce se întâmplă la workshop. Uneori ajută să simți că, fie și doar pentru câteva ore, aparții unui grup de oameni în poveștile și problemele cărora te regăsești. Și de care te leagă, pe fun și relaxare, acest superglue pe picioare care-s… well… eu 🙂 E așa, un fel de stand up comedy, dacă vreți :-), dar cu informație valoroasă și generatoare de tot entuziasmul necesar ca să-ți iei inima în dinți și să chimbi ceva. De luni 🙂

Cam așa e treaba, pe scurt. Următoarea întâlnire cu și despre mâncare se întâmplă pe 21 martie, la Simbio (where else?!). Vă aștept cu toată bucuria și recunoștința care derivă din faptul că știu, ȘTIU eu, că o să fiu parte din schimbarea voastră.

🙂

_

Detaliile (de toate soiurile) vin către voi imediat ce vă luați inima în dinți și dați un mail pe ana [at] easypeasy.ro.

_

PS: Îi mulțumesc Cătălinei Kiss The Cook pentru the amazing photos în care ne-a tras la primul workshop public de la Simbio. Și lui mighty Cărturești pentru daruri. Și lui Mazi și Titică pentru revistele Good Food cu fața mea în ele, pe care le-am împărțit semi-narcisist tot atunci. Mă străduiesc să găsesc mereu sponsori drăguți, care să întregeasca experiența workshopului cu some sort of memorabilia din ziua Z, aia care, pentru majoritatea oamenilor prezenți, e și ziua în care ceva s-a schimbat 🙂