Am avut o sambata de-aia zapacita, ca pe vremuri, care mi-a pus la grea incercare batranetile:)) M-am trezit cu noaptea-n cap (da, asa cred eu despre ora 9 intr-o dimineata de weekend) si am plecat cu Boo ca doua duamne intr-un Mini (nici al meu, nici al ei:)) sa ne vedem cu Deea (also Deea) (recent sosita, in curand plecata din Romania), la Rue de Pain in Floreasca.

Era soare si cald si m-am gandit ca pe o vreme ca asta, chiar si locurile pe care nu le iubesc de regula (as in fitze) sunt pesemne mai frumoase. Citisem lucruri bune despre Rue de Pain si cu exceptia faptului ca ma asteptam sa fie frecventat de spuma (si I mean that in a bad way, as in, spumele) Dorobantiului, ma gandeam ca o sa-mi placa precis mancarea si locul in sine. Well, nu mi-au placut, nici n-aveau cum. Serviciul lent spre static, cafeaua mica si cam tare, o mancare trista si jenant de overpriced pentru ceea ce era.

Am comandat cate o tartina cu nume fancy si am primit sandvisuri cu fata la soare, cu sunca transpirata si cascaval… Si o salata la punga, cu niste otet balsamic. Am mancat un croissant care era proaspat si bun, painea de luat acasa arata si ea bine, dar de stat acolo inghesuit la o masa mult prea mica si pentru doua cesti de cafea cu props cu tot, never again!

Dupa ce ne-am despartit de Deea, am intrat in piata la Floreasca in cautarea magazinului cu bunatati grecesti despre care mi-a povestit Dana aici pe blog.

L-am gasit repede, m-am entuziasmat si m-am deprimat intens in doar cateva minute. Pentru ca, desi aveau de toate (iaurturi, salate traditionale, milioane de feluri de masline si de peste, condimente, miere si branzeturi specifice – halloumi si kefalotyri) si desi preturile nu erau nicidecum mici, domnul responsabil cu incasatul banilor tot a simtit nevoia sa ma faca la buzunare. Conversatia (ca din filme), a decurs cam asa: “Vreti bon?”, zice duduia care servea. Eu zic: “Da”. Ea: “Va fac bon pe toata suma”. Eu: “Nu, faceti bonul in asa fel incat sa reiasa cat costa fiecare lucru in parte”. Ea: “Pai atunci trebuie sa va cantaresc produsele din nou”. Zis si facut, le cantareste, nu dau, fireste, pe suma care deja imi fusese extrasa de pe card. Il cheama pe nenea care parea un fel de sef de magazin asa si-i comunica eroarea. Asta susoteste ceva cu ea, ea fericita ca a inteles produce numaidecat un bon pe care scria asa: “1 x 12 ron, 1 x 18 ron…” etc. In total exact suma cu pricina, ce chestie! Nevermind ca am platit pe o casoleta mica de miere aproape pretul unei jumatati de kilogram… Urat. Si ce pacat, ca-mi placuse de ei.

Buun. Next stop: Carturesti cu Boo. Cautam un cadou pentru un prieten la ziua caruia urma sa ne ducem, iar eu, desigur, imi cautam (inca un) Moleskine. N-a fost sa fie, ca Moleskinele pe care le mai au la Carturesti arata de parca sunt de pe vremea lui Hemingway himself, despachetate si mototolite. Not to mention ca nu mai au nimic din the good stuff (nu tu caiete simple cu foi veline, nici caiete dictando de-alea mari, nici colectia Passions, nada…). So oameni buni de la Carturesti, se cer intariri, zau asa!

Dupa Carturesti ne suim in masina fermecata si ne intoarcem in Dorobanti, de data asta la Pascucci, pentru o cafea adevarata cu care sa spalam rusinea de la Rue de Pain. E tot cu fitze si tot Dorobanti, dar oamenii stiu ce fac, nimic de zis, asa ca ma duc cu placere oricand sa consum hot drinks si bomboane de ciocolata cu boaba de cafea la mijloc – o nebunie!

Mai pe dupa-amiaza ma reunesc cu my better bigger half si ne ducem la ziua unui prieten la Mystic Tree (un loc asa destul de pierdut pe niste stradute de pe la Unirea). La parter e urat, sus au insa o camera frumoasa, gen mansarda, cu multe gemulete si o lumina placuta, calda. Miroase foarte tare a peste prajit, dar serviciul e rapid si mancarea buna. Parcurg niste clatite cu pui, carora nu stiu de ce cineva a simtit nevoia sa le traga niste sos de rosii in cap, mergeau mai bine fara, asta-i clar.

Oricum, nu-i rau, mai venim.

Pe la 9 ne ducem sa descoperim si sa constatam unul din putinele localuri care au karaoke sambata seara – Plach Friends & Coffee pe Dacia. Pentru ca asa ne-a venit si ne-am ocupat doua zile sa-i organizam pe toti prietenii nostri (“Vii ma’ la karaoke?”, “Vin, da’ io nu cant”). Ajungem la 9 fix, pentru ca noi nu iesim niciodata in oras noaptea si habar nu avem ca ora anuntata e asa, de chichi bambus. Prietenii sosesc si ei pe la 10, iar distractia incepe abia pe la 11 or so. Pana la urma cantam cu totii (avem filmulete foarte amuzante, dar nu si aprobarea subiectilor de a le face publice:)). Localul – cam interlop si trist, insa dupa niste alcool consumat pare mult mai ok.

Sambata mea se termina la 3 dimineata, acasa, cu amintirea ovatiilor la scena deschisa si un gat suprasolicitat de bere si cantare:) Duminica o luam asa, incet, iar de azi ne mulam iarasi pe forma scaunului de la birou, cu fidelitate imprimata pe partea dorsala. Happy mondays ya’ all!