Tag: julian barnes


era un frig de te citeai pe tine. în toate cărțile.

March 6th, 2018 — 5:54pm


Unde am rămas? Făceam niște ochiuri pe aragaz când m-a strigat cineva. Pe scurt, s-au ars. Tigaia zace în chiuvetă de atunci, o mai înmoi din când în când cu apă fiartă și dero de vase. Un fel de a spune, oricum nu mai e nimic acolo. E pur și simplu prea frig pentru scris. Așa că citesc.

Ca o apucată citesc, are dreptate Mishu când zice că n-am măsură, chiar n-am, e adevărat. “De la etichete de șampon și prospecte de medicamente, la Murakami” – parcă și văd coperta, roman suburban desuet, despre o absolventă a facultății de citit care nu mai putea să citească decât la minus 40 de grade Celsius, și deci, Fahrenheit. Bomboane autobiografice cu pretenții de literatură, mucho în trend. Bani, faimă. Ah, dar e pur și simplu prea frig pentru scris. Așa că citesc.

Patru cărți și jumătate, în două săptămâni.

THE ONLY STORY

de Julian Barnes

Autorul meu preferat, of all times. Să înțepenesc când am văzut că a scris o carte nouă. Fervoare tipică biletului de concert cumpărat cu câteva luni înainte. Să nu îmi placă nu a fost o opțiune, așa că mi-a plăcut. E o poveste de dragoste cât se poate de lipsită de romantism, aproape urâtă, aș zice. Începe așa

“Would you rather love the more, and suffer the more; or love the less, and suffer the less? That is, I think, finally, the only real question.”

și se termină… o să vedeți voi. Cel mai greu e să faci un final foarte foarte bun pentru o carte foarte foarte bună. Și Barnes reușește asta cu The Only Story, pentru că este dumnezeul simplității sofisticate. De aia să-l citești în traducere e păcat, ca și untul cu 60% grăsime, de altfel.

După The Sense of An Ending, asta e cartea mea preferată din tot ce am citit de Barnes. Costă o mică avere în varianta pentru Kindle, dar hei, cumpărați, nu piratați, pentru că, îmi pare rău să vă zic, dar piratatul de cărți vă face mai urâți.

A LITTLE LIFE

de Hanya Yanagihara

700 de pagini de durere. M-a rupt. Am citit-o într-un weekend. M-a supt în ea, mi-am neglijat viața ca s-o termin cât mai repede, nu pentru că e prost scrisă, că nu e, nu pentru că nu mai suportam să jelesc, că am resurse infinite pentru așa ceva, ci pentru că simțeam că sunt responsabilă de curmarea suferinței oamenilor din carte. Așa de mult m-a deranjat, așa de mult mi-a plăcut. E foarte la modă cartea asta și pot să înțeleg de ce. E greu să vă zic despre ce e fără să dau din carte,

“the only trick of friendship, I think, is to find people who are better than you are—not smarter, not cooler, but kinder, and more generous, and more forgiving—and then to appreciate them for what they can teach you, and to try to listen to them when they tell you something about yourself, no matter how bad—or good—it might be, and to trust them, which is the hardest thing of all. But the best, as well.”

așa că hai să zicem că e o carte despre prietenie.

NORWEGIAN WOOD

de Haruki Murakami

Nu am citit niciodată o proză mai frumoasă. Primul meu Murakami m-a adus la disperare, am numărat titlurile, mi-am făcut socoteli în cât timp aș putea să citesc tot ce a scris… Când nu am ce citi, citesc review-uri, sample-uri, ce bine e să nu fii modern, felicitări! Savurez plenar defazajul meu cu restul lumii, Murakami e nou pentru mine, CÂT de tare e asta 🙂

Norwegian Wood e cea mai populară carte a lui Murakami. Am observat că mulți cetățeni au ceva cu cărțile foarte faimoase, știu, toți am vrea ca Murakami să fie doar al nostru, tocmai ce ziceam. Dar dacă lași garda jos și te abandonezi ei, o să-ți placă Norwegian Wood foarte tare. Este o carte al cărei after taste sper să nu mă părăsească niciodată.

“What was Naoko doing now? I wondered. Of course, she must be sleeping, sleeping deeply, shrouded in the darkness of that curious little world of hers. Let her be spared from anguished dreams, I found myself hoping.”

Într-o noapte a fost lună plină. Și citind  pasajul ăsta, mi-am dorit ca cineva să spună pentru mine cândva o astfel de rugăciune.

SOUTH OF THE BORDER, WEST OF THE SUN

de Haruki Murakami

Nici nu terminasem bine Norwegian Wood, că am primit carte frumoasă de la Londra. O și cerusem, ce să zic 🙂 Mi-a plăcut, e exact aceeași poveste. O să înțelegeți ce spun dacă o citiți. Tot Norwegian Wood, tot un fel de Toru, tot un fel de Naoko, tot un fel de moarte și tot un fel de viață, aceeași alegere la final. Mă deranjează că Murakami a scris aceeași carte de două ori? Absolut deloc. Dar na, eu sunt aia care s-a uitat de 20 de ori la un film până când a memorat toate replicile. Ascult piese pe repeat, merg in vacanță în aceleași locuri, mănânc ouă în fiecare zi. Nu mă satur, nu epuizez. Totuși

“Even castles in the sky can do with a fresh coat of paint.”

așa că…

THE WIND-UP BIRD CHRONICLE

de Haruki Murakami

Pe asta abia am început-o. Am ales-o pentru că e altfel. Gravitam către Sputnik Sweetheart, dar pe urmă m-am sucit. South of The Border a fost prea scurtă, am terminat-o aseara, în timp ce trăgeam la tigaie inimi de pui (pipotele i le-am dat mamei, să facă pilaf). Am vrut sute de pagini. Am vrut să stăm mai mult împreună, eu și Murakami. Mai sunt câteva zile și vine primăvara aia adevărată. Am vrut să citesc cât mai mult până atunci. Și adevărul este că am vrut și eu o carte cu o pisică.

“Holding this soft, small living creature in my lap this way, though, and seeing how it slept with complete trust in me, I felt a warm rush in my chest. I put my hand on the cat’s chest and felt his heart beating. The pulse was faint and fast, but his heart, like mine, was ticking off the time allotted to his small body with all the restless earnestness of my own.”

_

Într-o zi poate o să și scriu, când nu o să mai fie AȘA de frig.

_

PS: Dacă vă place să citiți în engleză și vă place Murakami, să știți că traducerile lui Jay Rubin sunt mult mai mișto decât alea semnate Philip Gabriel.

Comment » | every day, life

Back to top