Aseara am fost la Alioli – restaurant cu specific spaniol despre care citisem pe blogul printesei si pe care imi doream foarte tare sa-l vizitez, de ceva vreme. Acu’, nu stiu cat de relevanta este parerea despre mancare cu specific spaniol a cuiva care n-a calcat vreodata prin Spania, nu ma hazardez sa comentez autenticitatea momentului culinar astfel trait, dar o sa va zic despre Alioli ca e bun, e foarte bun.

In primul rand, Alioli e o afacere de familie, ceea ce intotdeauna ridica valoarea unui astfel de loc. Pentru ca omul ala care a muncit ani buni in Spania si s-a intors in tara cu drive-ul si dorinta de a-si face un rost pe harta restaurantelor din Bucuresti, cu siguranta are o doza sanatoasa de entuziasm si implicare in plus. El vrea ca lucrurile sa-i mearga, vrea sa-i prospere carciuma si clientul sa plece multumit. Judecand dupa cat de plin era localul intr-o aleatorie seara de joi, as zice ca patronul de la Alioli a reusit ce si-a propus. Dar sa vedem ce-am mancat (sorry for the crappy pics, dar lumina din local, desi foarte placuta ochiului, a fost moartea aparatului, ca sa zic asa).

Pai am inceput cu creveti. Proaspeti rau, perpeliti pe gratar cu totul si serviti calzi, cu lamaie. Si cu paine proaspata de casa, prajita usurel pe plita. Si cu alioli – cea mai buna chestie ever – o pasta de usturoi cu lapte scazut, asa fina si deloc deloc grea (daca am putut eu s-o mananc fara niciun fel de consecinta neplacuta dupa aventura cartoful-cu-slana-si-usturoi de saptamana asta, e clar ca e ok).

Au urmat sardinele pe gratar, peste care am turnat dintr-o cescuta sos din ulei de masline, patrunjel si usturoi. Si-apoi un peste foarte bun, a carui denumire am uitat-o – incepe cu b, asta e tot ce stiu (:p girls cu care fusei la restaurant, voi mai stiti cum se chema?). Pestisorul asta se prezinta intr-o marinata de otet cu condimente, e usor picant si foarte foarte bun.

La felul principal, Boo si-a luat o salata cu ton, iar eu si printesa am sherat o paella cu pui si fructe de mare (btw, mi s-a facut rapid si-un training, ca n-am avut de lucru sa zic ca am facut eu acasa paella buna si-asa am aflat ca paella facuta la wok sau in oala nu se pune, necesitand eu rapid o tigaie de-aia speciala, nu foarte inalta, in care minunatia sa scada de nu se poate). Interesanta interpretare la salata cu ton, I must say si I must try. Ca in loc de clasicele porumb, ceapa, alea alea, ce se mai pune de regula in salata asta, salata de la Alioli avea mozzarella si ardei iute rosu copt.

Daca va imaginati ca trei delicate, una cu un ficat in plus, aveau sa sara peste desert dupa un asemenea dezmatz, apai rau va inselati. Scurt asa: eu – tarta cu mere si inghetata de vanilie (nimic special, corecta, buna, va recomand sa cereti fara sirop pe deasupra, ca e dulce enough as it is). Printesa – sabañón de migdale cu inghetata de lamaie si ciocolata fiebinte (poza de deschidere). Boo – Muerte Por Chocolate – cea mai tare chestie, care rivalizeaza numai cu ceea ce eu numesc desertul diavolului (ceva ce-am mancat in Grecia, un fel de corn insiropat in miere, care avea la mijloc ciocolata, gem si nuci).

Despre Alioli mai trebuie sa stiti ca e nitel on the expensive side. Nu-i un loc in care sa mananci de pranz in fiecare zi. Un fel principal costa in jur de 35-40 de lei, chiar si mai mult daca-i ceva special. Exista insa si meniuri fixe, cum ar fi cel cu 10 tapas la 50 de lei.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Cam atat despre mancare. Partea a doua a acestui post isi propune sa va treaca rapid prin teoria mea, complet neoriginala, care zice ca totul in viata se bazeaza pe chemistry. Dezbatand noi aseara, la un crevete si-o paine cu maglavais usturoiat, treaba cu blogurile si bloggerii, am incercat sa raspundem la intrebarea: “de ce mi-ar citi cineva blogul?”.

Si mi-am pus eu palaria de cititor oribil de selectiv, si-am ajuns instantaneu la concluzia ca motivul pentru care citesc cu consecventa un blog nu-i contentul neaparat relevant (citesc chestii care, aparent, nu au nicio treaba cu mine, de exemplu un blog al unei femei casnice din Israel, o tipa din cale-afara de religioasa, care crede ca rolul femeii pe pamant e sa fie homemaker si atat), ci mai degraba e chimia pe care o am cu autorul sau. Ca si in viata, stiu din primele secunde, de la primele randuri, daca o sa ma intorc pe blogul ala sau nu. Simt sau nu simt. E o punte care se extinde sau nu, absolut imediat, intre mine si cel care scrie.

Si cand e right, much like in real life atunci cand chimia exista, e cu fluturi in stomac, cu insatietatea aia tipica de mai mult si mai mult. Si cu emotia, intr-o buna zi, a cunoasterii in carne si oase a celui pe care-l citesti, say, de un an sau asa, intalnire care, in chip rotund si minunat, iti confirma intru totul imaginea pe care ti-ai format-o despre omul cu pricina.

Ceea ce incerc sa zic e ca, draga printesa, nu esti nimic din ce stiam deja ca nu esti, au contraire, esti exact asa cum te-am visat, ca dealtfel toate printesele. Sub salteaua ta se afla cel putin un bob de mazare. Ma bucur ca ne-am cunoscut, in sfarsit.