Zisă și “tocană-pozată-sub-bec-de-blat-de-bucătărie,-că-lumină-naturală-nu-mai-era-când-am-terminat”, pe scurt, “T.P.S.B.D.B.D.B.C.L.N.N.M.E.C.A.T.”, această chestiune, confecționată din fix ce arăta cel mai comestibil pe rafturile unui Mega mic de cartier într-o după-amiază, este ceea ce i-a smuls mamei din dotare ropote de aplauze (exagerare), lucru care nu se întâmplă ni-cio-da-tă!!! pentru că mamei nu-i place cum gătesc eu, “cu condimente”. Da, cam așa de gustoasă e. Ceva cinstit, la cratiță, să placă la toată lumea. #rezistă bine încălzitului la cuptor, însemnând asta că o faci o dată și mănânci lejer din ea trei zile. Dar să nu mai pierdem vremea, iată pseudo-rețeta, fără cantități așa cum v-am obișnuit de 8 (opt!) ani, a mâncării de vrăjit mame deosebit de exigente.

Niște ceafă de porc se taie în cubulețe bite-size, se condimentează cu sare, piper, paprika, cimbru și ce mai vreți voi în materie de buruieni uscate, apoi se frige iute la tigaie, pe toate părțile ei și cu niște ulei de calitate. Se păstrează la cald. În aceeași tigaie frigem niște ceapă, usturoi tăiat rondele și ardei gras roșu, tăiat grosolan. Nu vrem finețuri, tocături, chestii. Vrem bucăți simțibile în mâncare și două ceasuri mai târziu.

După ce s-au călit lejer legumele, le trasferăm împreună cu carnea într-o cratiță cu pereți înalți. Vărsăm peste ele o conservă de roșii bucăți, cu usturoi (există, e bună), după cum si cca o cutie de passata. Adăugăm extra buruieni. Niște rozmarin am pus eu, ba cred că și ceva busuioc și foarte mult piper, pentru că roșiile fără piper sunt ca peștele fără bicicletă, sau, mă rog, cu. Puțină apă să subțieze sosul și la fiert cu cratița. Foc mic, se știe. Cât să fiarbă? Depinde, practic, de vârsta porcului. Mi-e mi-a luat cca 1h30′, ar mai fi mers, dar m-am foarte plictisit la un moment dat.

Când carnea e moale, adăugăm cuburi de dovlecel, perpelite puțin în tigaie în avans, cu ulei de măsline, cimbru proaspăt și usturoi. Nu vrem să-i fierbem până la epuizare, coaja dovlecelului (da, cu coaja punem cuburile), trebuie să rămână circa verde. În viziunea creatorului ei, eu adică, aceasta este o mâncare de dovlecei, asa ca nu e momentul să vă zgârciți chiar acum. Eu am pus vreo 5.

Ce-am mai pus, tot așa, pe final? Păi am găsit o chestie interesantă, un amestec de orez brun cu quinoa de la Panzani. L-am fiert înainte si am îndesit cu el tocana. De-a gata am înverzit-o cu mărar și pătrunjel, i-am dat niște gust în plus cu sare și piper și asta a fost.

Bun, cu legume, ne-a mers la suflet. Bine v-am regăsit!

Sunt o ciudata, imi place orezul gol. Gol, dar sa fie basmati. Si na, nu gol gol, ci cu unt si cu sare. Bine, fie, nu sunt o ciudata, sunt juma’ de ea. Cert e ca daca e de mancat orez, pe asta il prefer, pe motiv, ca are gust. Pe gustosu’ il aveam in plan saptamana trecuta, pare-mi-se ca joi, dar fix in ziua aia s-a lasat cu o intalnire la pranz, asa ca l-am reportat pentru weekend si, culmea tupeului, l-am executat in chip de mic dejun. Am fiert orezul inabusit. Am prajit ciupercile in unt, impreuna cu o ceapa mica. L-am prajit si pe el, gustosu’, langa ele. L-am ingalbenit cu turmeric (izvor de sanatate, I tells you;)) Am facut apoi crater in mijlocul tigaii. Am spart doua oua si le-am vanturat fara metoda si scop. Am pus orezul fierbinte, galben si gata intr-un bol mic. L-am garnisit cu patrunjel verde, piper si o “halca” de blue cheese, care s-a semitopit si scufundat in el precum tocurile in asflat. Ce-a ramas, am luat azi la pachet. Azi, in cea mai deprimanta zi a anului, cica. Gurile rele zic, gurile bune mananca orez.

PS: Nu fuma, wear a bra, shubi dubi dubi da.

Iubesc ziua de luni! Da, ma, I am freaky like that:p Iubesc ziua de luni si-l iubesc pe Freddie, stiu, n-are legatura, dar trebuia sa zic! Cu atat mai tare iubesc ziua de luni, cu cat ea vine, uneori, dupa o duminica in care ai gatit industrial. De exemplu, iubesc ziua de luni, 19, in care te trezesti plin de energie si din proprie initiativa la sase si 19 minute, impachetezi un pranz ca la carte si doua gustari sanatoase, le asezi cu grija in noua ta geanta termoizolanta rosie, superrrba, de la Ikea si off you go. Sala, cardio, quick shower, de machiat te machiezi in masina (nu degeaba nu ti-ai luat niciodata carnetul, e pe maxima eficienta treaba), dupa care munca, ceea ce, in general, aud ca n-a omorat pe nimeni.

Dar sa onoram aceasta raritate a raritatilor oaia roz, acest post care e actually DESPRE MANCARE, cu doua retete.

1. Burger de pui piri piri. Nimic mai simplu! Se cumpara niste piept de pui (sau de curcan) [cca 500g pentru 4 burgeri grasi], dintr-un magazin care se ocupa cu tocatul pe loc, se, deci, toaca pe loc, se vine frumos cu el acasa, se deverseaza intr-un castron si se framanta bine cu o ceasca de supa fierbinte (hai, si apa), o lingurita de amestec piri piri (am gasit la Mega Image pliculete de la magazinul de mirodenii, foarte incantata am fost!), o lingura rasa de mustar de Dijon, sare si piper dupa gust, boia dulce si turmeric daca vrei sa aiba si-o culoare. Asa. Se abandoneaza carnea in frigider cca juma de ora, ca sa-si lase toate alea gustul lor. Apoi, modelam din ea patru chiftele plate, burger style, si le frigem pe gratarul bine incins. Burgerii astia de pui sau de curcan sunt still metoda mea preferata de gatit fadul piept. Am mai scris despre dansii aici si aici. Ce e nou in schema e mustarul, o smecherie de la Jamie invatata si practicata religios de-atunci incolo. Trebuie neaparat sa incercati, ca io nush cum sa va explic ce efect magic are mustarul ala asupra unei chiftele amarate.

2. “Salata” de orez curry cu dovlecei la gratar. Incepem cu dovleceii. Pe care ii taiem pe lung, ii azvarlim intr-o punga si ii mermelim cu o marinata confectionata din ulei de masline, usturoi pisat si ceva sos de soia. Punga astfel pangarita se leaga la gura si se da la rece pret de cateva ore. Si-apoi se frig dovleceii pe gratar, no biggie. Orezul (basmati) se fierbe cu niscai curry de buna calitate, se raceste bine, se stropeste cu ulei de masline si otet (balsamic alb sau rice vinegar de-ala de sushi), se tavaleste cu un snop de patrunjel si apoi se imprieteneste cu sus numitii dovlecei.

Combinatia asta (foarte buna, dadada) are marea calitate de a se putea manca la cald sau la rece. Eu, de exemplu, na, din frigider direct in burta, nom nom. Caci canicula.

Asa. Ce-i de retinut de-aici:
1. Am facut de mancare (soc si groaza!)
2. Poti sa urasti sau poti sa iubesti ziua de luni.
3. Freddie e dumnezeu! [come come, don’t be afraid, click on the goddamn link, tiz my gift to you, azi, adica marti:D]

Aseara am facut ardei umpluti cu orez si sparanghel. Imediat si despre ei. Dar before we do that thing in care zicem cu se ia, se caleste, se fierbe, se haleste, trebuie neaparat sa va trec prin caznele celor mai recente cugetari proprii despre viata. “Caredecat” ma gandeam eu, asa, cu mintea oxigenata de la alergatura de vineri seara cu Boo in Kiseleff (my first 5k, practic:D), ca viata e ca o mancare, dar de post. Nu ma intrebati ce m-a apucat, poate am vazut lately prea multe filme cu iubiri care mor, prea multe intamplari cam groaznice in jurul meu, sau poate pur si simplu m-am prins de de ceva, ca laptele de oala. Dar mi se pare ca suntem proiectati pentru esec. Si, in cel mai bun caz, ne petrecem viata incercand sa scapam de profetia asta scarboasa. Suntem supposed to get sick. Suntem supposed to fail in love and in life. Si daca nu intelegem cumva si repede ca avem de muncit fix in directia opusa, ca viata asta e o cursa care incepe de la punctul zero – failure, avem toate sansele sa alergam in cerc, ajungand, pana la urma, tot acolo. Putem avea totul, but not quite. Putem avea ardei umplut, dar de post. Si chiar si pe ala tre’ sa-l “muncim”.

Dar ca sa nu ziceti ca-s rea, deprimata, PMS bitch, o sa schimb uite-acus tonul postarii si o sa va zic ce lucruri fabuloase fac sapatamana asta:

1. Azi dau cu subsemnatul in GoodFood de mai:D Va invit sa ma cititi, mai ales daca aveti copii, caci despre diversificare e vorba, din nou.

2. Maine am intalnirea anuala cu ANAF, in care ma duc sa ma declar handicapata fiscal si sa ma caciulesc la tanticile de-acolo sa ma ajute sa completez o amarata de declaratie. Umilinta este sexy, mai ales ca la ghiseu tre’ sa stai invariabil aplecat, daca vrei sa te auda cineva.

3. Miercuri ma duc la Depeche Mode. Nu-i astept chiar cum ii asteapta, say, Printesa, dar o sa-i savurez, precis, for old times’ sake.

4. Joi ma scoate Boo din nou la produs kilometri pe asfalt. Ma duc sa ma uit in sus la Dealul Arsenalului, sa-l rog sa fie bland cu mine si sa-l introduc genunchilor mei.

5. Sambata, 18 mai, sarbatoresc niste ani de cand il iubesc. Mai multi asa:) Nu, ce ziceam mai sus, despre iubirile care mor, nu ni se aplica noua. Nu nu;)

6. Duminica, 19 mai, at last, cursa la deal cu Petrom. Excited much?

Carnetelul de bal este plin, iata. Pentru gatit, putin timp ramane. Asa ca ardeii astia umpluti cu risotto si sparanghel sunt exact ce trebuie.

Nu aveti decat sa faceti risotto-ul cu sparanghel de la zero. Cam asa, de exemplu: http://www.jamieoliver.com/magazine/recipes-view.php?title=asparagus-risotto. Eu am trisat cu un risotto cu sparanghel din punga, marca Lidl Deluxe. Pretty straightforward, nu contine decat orez si legume deshidratate, adica nu e vreun junk. L-am perpelit pe orez in niste ulei de masline, l-am stins cu supa (se putea si cu vin), l-am lasat sa se umfle ceva, dar nu de tot, si l-am transferat cu lingura in niste ardei umflati, rosii, pe care ii perpelisem oleaca in tigaie in prealabil, mai pe toate partile, asa. In centrul fiecarui umflat de-asta am infiletat cate un vrej de sparanghel congelat. Am pus capacel de ardei si am umplut pana la jumatate cratita cu un amestec de suc de rosii, apa, piper din belsug si niscai frunzulite de menta. Am dat ardeii la cuptor, sa fiarba mocnit, cu capac si la foc molcom, vreo 40′. Mirosea senzational in casa, serios!

Anyways, i-am pus frumos la pachet si acum ma duc sa-i mananc. Sunt un exemplu de pioshenie, caci mi-am lasat acasa curcanul pe care il mermelisem in tigaie special, in scop de a-i insoti pe grasi. Pofta buna si stati ca imediat vine PS-ul.

PS: Alergati, dar nu in cercuri. Iesiti din zona de confort, dar vedeti sa merite. Spuneti da, dar si nu.

Buna dimineata de frig si brrr! Citez din propriul status de pe facebook, pentru ca este, simply put, o capodopera:)))) Zice asa: “In fiecare zi de aprilie, luni, 5°C, ploaie, vaj emotional, cafea proasta, de la automat, cos pe frunte, par tzutzulug, o mie si una de nopti, toate proaste, planuri de viitor care nu depasesc niciodata hartia, 700 de grame in plus pe cantar si tot atatea motive de ingrijorare, ei da, in fiecare zi de-asta, ceva frumos va asteapta, right around the corner:) Share the beauty, spread the love ♥”.

De ce, ma veti intreba, sunt atat de bine dispusa? Pai, bunaoara pentru ca stiu ca voi manca la pranz chestia asta. De mult n-am mai “investit” atat intr-o mancare si cu maxima incantare va anunt ca intra direct la favorite. O “viagra gospodinei”, aceasta paella vegetariana are sa va trezeasca simturi pe care nu stiati ca le aveti. O sa vreti sa va iubiti cu tigaia. O sa va sune la usa vecini de palier, comatos de pofticiosi. O sa va reinnoiti juramintele cu partenerul. Ce mai, intreaga viata vi se va schimba, daca si numai daca va veti preda complet in fata fabuloasei mancari care este ea. All hail my veggie paella! Da da da!

Inainte sa intram in subiect, pentru ca mi-a aruncat-o Simona Tache la fileu aseara, hai sa vedem ce face din paella… paella si nu orez cu chestii in el. Cel putin in acceptiunea mea, de calator in Spania doar cu imaginatia, deocamdata.

1. Orezul. Sa fie unul cu bob mediu, rotund. Sa nu fie colosal, cu bob lung, salbatic, basmati sau brun. Se accepta Arborio, din lipsa de altceva. Orezul asta rotund si mic absoarbe bine lichidul si ramane relativ ferm. Intr-o paella care-i gata, orezul trebuie sa fie uscat si sa se separe, spre deosebire de un cremos, mucilaginos risotto, de exemplu.
2. Tigaia. Deoarece fac paella de doua ori pe an, nu mi-am luat o tigaie speciala. Dar folosesc un bun substitut. Care bun substitut trebuie sa fie larg (diametru mare), putin adanc (in niciun caz wok) si din inox sau aluminiu. Nu din fonta, ca retine prea multa caldura. Si sub nicio forma din teflon (ca livreaza o chestie fara gust). Orezul trebuie sa se poata aranja pe fundul tigaii in strat subtire.
3. Cand faceti paella, nu puneti NICIODATA capac peste tigaie. Asta pana la coada. Dupa ce stingeti focul, atunci da, ii trageti in cap capac si o lasati sa se inabuse vreo zece minute. Dar cat sta focul aprins, gatiti numai si numai descoperit.
4. O paella nu se amesteca vartos. O sa vedeti cand povestesc reteta ca amestecatul orezului e minimal spre deloc.
5. O paella se face cu supa buna, concentrata, si, eventual cu alcool. Cu apa nu va iesi ce trebuie.
6. Final point: paella este, ultimately, un orez cu chestii in el. The sky’s the limit! Fiti creativi! Experimentati! Nu va fie frica sa puneti in paella voastra ce cu gandul ganditi. O sa fie bine;)

Asa. Si acum reteta.

Se pun la sotat pe foc mediu, cu niscai ulei de masline si intr-o tigaie numa’ buna (ce povesteam mai sus), in ordine:

– o ceapa mica si o bucata de praz, taiate rondele – 5 minute, amestecand continuu

– doi catei de usturoi, un ardei rosu taiat fashii sau jumatati de rondele (nush’, zau, cum sa le zic:)), un ardei verde taiat fix la fel – cca inca 6 minute

Cand sunt patrunse legumele astea si incep sa arate mai putin crudele, se adauga o cescuta de linte rosie si o ploaie de orez (sa zicem, o juma’ de cana?). Se mai adauga doua foi de dafin, o jumatate de lingurita de turmeric, un varf de cutit de piper cayenne si o lingurita de boia dulce.

Cam doua minute le rascolim pe astea inainte sa le stingem cu o cana zdravana de supa clara, clocotita si concentrata, de legume (am trisat cu un cub de supa bio Alnatura, de la DM). De aici incolo, mai subti cu amestecatul. Puneti voi si niste zucchini taiat cuburi. Plus doi morcovi rondele si niste mazare congelata. Lasati tigaia pe foc mediu-mic, sa fiarba lejer vreo 20 de minute. Dupa care 20-25 de minute, trageti de pe foc si gustati. Sare, piper. Ar trebui sa fie gata.

Acum facem asa: luam doua rosii si le taiem felii. Le asternem peste paella. Luam o mana de masline kalamata si le nimerim si pe ele prin zona. Ei si da, abia acum, dupa ce am stins focul, punem capac peste mancarea noastra fierbinte si uitam de ea vreo 10 minute. Timp in care se semi-cook si rosiile, se amesteca aromele si se “usuca” orezul de tot.

Patrunjel verde pe deasupra si e gata de pozat mancat. O adevarata minunatie. Se mananca cu lingura de pomana.

Pe langa ca miroase intr-un mare fel, are si calitatea de a nu fi terci. Legumele se pastreaza in gusturile lor, lintea aia e magica, magica va zic, in combinatie cu de toatele… Chiar e o bucurie de mancare, in fel si chip. Marturisesc ca am facut si niste piept de pui la cuptor ca “garnitura” la paella, ca na, you know me, nu renunt la carnea mea:)). Daca faceti asa si voi, gatiti carnea simplu, doar cu sare, fara alte mirodenii. Vreti sa va bucurati din plin de bogatia de gusturi din paella, fara sa alterati cu alte alea. Nu va las pana nu incercati. Alaturi de megatocana, aceasta paella e acolo sus sus in top si trebuie, trebuie facuta musai macar o data.

Hai cu saptamana buna, cu mancare buna, cu stare de spirit buna si cu bunavointa pentru toti si toate:)

PS: Cumparati-va, neaparat azi, o perche de ochelari de soare. Aflati ce e ala meta-habit si dezvoltati unul. Fiti din cale afara de superficiali minim cinci minute pe zi.

Bai, da’ ce ploua! Se simte nevoia de galben. Cum ar fi, bunaoara, acest pachetel insorit. Facubil in cca 30 de minute cu totul, ceea ce nu e rau deloc.

Zice asa: se ia niste piept de curcan si se taie in mici bucati. Se condimenteaza ghebos cu niscai Asian stuff (eu am folosit un mix cu paprika, ghimbir, scortisoara, chimion, cardamom… asa ceva). Se caleste brusc intr-un mare wok, pana devine auriu. Se transfera pe o farfurie, iar in “zeama” ramasa in tigaie punem niste orez, cam o cana mica la doua persoane. Pe care orez, dupa ce l-am plimbat nitel de colo colo in grasosul wok, il “stingem” cu apa sau cu supa. Adaugam curcanul, o mana de stafide, sare, piper, turmeric si cca juma de lingurita de firisoare de sofran. Innabusim la foc mic, cu capac, pana se umfla bine de tot orezul.

Intre timp, manjim o alta tigaie cu niste ulei de masline si “prajim” lejer in ea o mana de seminte de chimen. Apoi, tavalim prin chimenul asta niste baby carots congelati (sau niste morcovi cruzi “adevarati”, daca va tine). Puteti adauga o lingurita de miere sau niste sos sweet chilli, daca ii vreti mai dulci.

Din cele doua chestiuni impreunate rezulta un super-pranz pentru a doua zi la birou. Din care doar niste patrunjel ciumpavit grosolan mai lipseste. Bine, teoretic niste coriandru ar lipsi, but I kinda hate it.

Acuma, ma intreba cineva pe facebook cum rezisti sa nu te infigi in asa bunatate pana a doua zi. Pai te poti, de exemplu, amagi cu aceasta “salata”:

Farfalle.

Ulei de masline cu lamaie.

Sare, piper.

O conserva de ton in suc propriu.

Niste mazare.

Niste morcov.

O rosie taiata felii.

Busuioc proaspat sau uscat.

Atatica.

Asa deci. Ceva lejer pentru seara, ceva bun si satisfacator pentru pranzul de a doua zi. Easy. Peasy. Lemon. Squeezy.

PS: Pentru sanatatea dvs., evitati consumul de drama queens si energy suckers. You know who they are;)

Va ziceam acum cateva zile despre Cutitul Iscusit si despre cum n-a mai avut dumnealui ce sa vanda pentru ca a cumparat a lu’ Naie tototot. Ei bine, azi va prezint niste rezultate partiale ale desfraului carnivor. Din ciclul post traumatic Christmas syndrome, am lasat sarmalele, carnatii si friptura pentru un soi de biryani, dar de vaca.

Se facea ca aveam niste vita fasii, mermelite de cei de la Cutitul cu ceapa si ardei, Stroganoff style asa. Pe care vita m-am pus de-am calit-o in tigaie, in niste ulei bine incins. Cu foaie de dafin, coriandru, curcuma, scortisoara, chimion, cardamom, ghimbir, boia iute, nucsoara, cuisoare, piper negru si niste sare. Dap, toate astea, in proportie variabila. Vreo zece minute sa tot fi fost cand am tras tigaia de pe foc, am adaugat o lingura de pasta curry si niste turmeric. Inapoi pe foc si hai cu orezul.

Aveam niste salbatic in casa. L-am spalat bine, l-am pus in tigaia cu vaca si am scapat in el cca juma de punga de stafide aurii. Am acoperit cu apa (deoarece niciodata nu am supa la indemana), am lasat sa fiarba la foc mic pana a supt toata zeama. Toata toata, cat sa ramana curat si uscat. Undeva along the way, am plusat cu miresme, ca am vrut sa iasa aromat si iute. Ei, si cand a fost gata, l-am mancat. Shoc si groaza!

Daca va place coriandrul, merge sa puneti o mana de proaspat tocat peste chestia asta. Eu il urasc, asa ca am dat skip. Pofta buna si refacere usoara va doresc!

Partea mea preferata din zi e noaptea. Dupa ce culc Iepu’, in rarisimele ocazii cand nu cad numaidecat lata in urma excitement-ului unei zile de stat acasa si facut… chestii, ma apuca uneori cheful sa fiu cine eram inainte, pe vremea cand nu spargeam oglinzi in trecere si aveam timp sa imaginez mancare de-asta de-ti bucura toate simturile, mai mult decat ca-ti umple burta. Ei, intr-o noapte de-asta am facut minunatia de vi se arata in farfuria din poza.

Totul se executa intr-o singura tigaie, fara sa o spalati. Intai somonul – perpelit cu unt si zdravan asezonat cu tot felul de ierb’shoare. Scos somonul, pus nitelus unt la completare, plus doua lingurite de pasta red curry, smantana dulce, plus zeama de lamaie. Introdus crevetii, mozolit bine pret de un minut. Scos crevetii cu tot cu sosul lor si turnat peste somon. Pus o lingura de ulei de masline (vorbim de aceeasi tigaie, da?),  patru linguri de orez basmati, o lingura de susan alb si-o lingurita de susan negru (ca asta e pretios, nu prea-l gasesc). Prajit orezul pana la translucenta si stins cu patru polonice de supa in care a fiert niste broccoli, plus cateva firisoare de sofran. Umflat orezul, garnisit cu broccoli taiat micut asa. Servit alaturi la pestisor, cu florete de broccoli langa. Excelent! Sure beats iaurtul zilnic pe care il mananc in doua reprize, jumate dimineata, rece din frigider, si jumate mai incolo, cand imi aduc aminte si de regula la temperatura camerei. Nu uitati de sare si piper, n-am mai mentionat, ca se intelege.

In other news, nadajduiesc sa va conving sa-mi raspundeti in continuare la asta: http://easypeasy.ro/2011/07/reteta-mamei-de-prajitura-cu-visine-si-o-leapsa/.

Also, guess who’s back de la Lisabona

si mai ales guess cine a mancat de dimineata pasteis de la mama lor. Premiul pentru cine ghiceste – ce altceva decat regala ei prezenta inapoi pe meleaguri romanesti.

Welcome back, Printesa! 

Acu’ vreo 12 ani, cand eram nemaritata si locuiam la mama, descopeream si eu, ca orisice tanara speranta intr-ale cratitei, cum sa fac una si-alta prin bucatarie. Pe vremea aia ma dadeam pe mirc (remember? – dinozaurul chat-urilor!), sub pseudonimul “intentia”, de care eram foarte mandra. Le ziceam tuturor ca “intentia conteaza”. Da, eram din cale afara de smechera, notJ. Stiam sa fac un singur fel de mancare – un orez cu legume. Pe care l-am botezat orez “intentia”, desigur. Habar nu aveam pe-atunci ce e aia mancare chinezeasca, si nici nu cred ca pusesem piciorul in foarte multe carciumi, asa ca tre’ sa recunosc ca aveam ceva intuitie. Iar tata ma incuraja cel mai tare, saracu’ de el, ce de farfurii de orez “intentia” a mai mancat pana a invatat mirobolanta fiica sa mai faca si alte alea.

Pai orezul asta se facea asa: se fierbea o punguta de Uncle Ben’s (aparuse orezul la punga, ce tare!), se scurgea bine. Se punea in tigaie niste ulei (de-ala ordinar, nu va ganditi ca de masline), se perpeleau in el niste ceapa tocata si ceva legume (ce se gasea prin casa, de regula ardei gras, mazare, uneori porumb, cand nu mi-era lene – morcov ras…), se adauga orezul fiert si mai la coada un ou. Se pipera ca la balamuc, ca lui tata ii placea cu piper.

Desigur ca de-atunci a trecut o vesnicie. Multe lucruri s-au schimbat. Cam toate. Si orezul cu legume nu mai e nimic special. Si nici tata nu mai e. Dar ramane amintirea piperata a unor vremuri pe care le-as strange la piept cand mi-e greu, daca as sti cum.

Bai ce trece timpul, fantastic! Nu mai stiu daca e duminica sau marti, nu stiu ce anotimp e (ceea ce s-ar putea sa nu fie fix vina mea, avand in vedere starea vremii), uit zile de nastere, uit sa raspund la mesaje, vai steaua mea. Nu stiu cand a facut Iepu’ o luna jumate, parca ieri inota in hainele cele mai mici care exista si-acu’ deja am o ditai sacosa cu carpeturi care nu-i mai vin, unele chiar neatinse de iepurimea sa. Cumva, desi nu stau o clipa locului, ma plictisesc. Da. Ma plictisesc. Mi-e dor sa-mi iau lumea in cap, sa ma duca trenul unde miroase a iarba proaspata. Mi-e dor de liniste. Slava domnului ca mai vine lume pe la mine sa ma mai scoata din rutina (ca in filmul ala Ziua Cartitei, cu un nene care traieste aceeasi zi over and over again pana invata sa treaca prin ea absolut fara greseala).

Saptamana trecuta m-am vazut cu Printesa. Care ma stie de purcea pofticioasa si nu exista sa vina fara mancarea cea buna asupra mariei sale. Ce sa fie, ce sa fie, zice ea. Si-mi aduc aminte ca, inainte sa nasc, mancam foarte bun la Afi, ceva mancare asiatica de la un fast food nou pe numele lui Thang Long AFC (colt cu patinoarul, nu aveti cum sa ratati).

Foarte buna treaba au facut baietii astia. Cautandu-i azi pe net, am vazut ca mai au un restaurant in Pitesti – http://www.afc.com.ro. Ce-mi place la ei e ca par asa, foarte autentici. Desi in mall-ul cu pricina sunt si alte restaurante cu pretentii de gen (Wu Xing si Chopstix – mega bleah!), asiaticii de la mama lor vad ca vin sa manance la Thang Long, ceea ce gireaza locul. Meniul e o combinatie de bucatarie thai, chinezeasca, vietnameza, plus niscaiva chestii indiene, plus sushi. De obicei mananc de la ei vita cu ciuperci si ceva orez sau noodles. Am incercat si sushi-ul, nu m-a dat pe spate. In schimb, acesti creveti pane cu orez simplu si sos dulce acrisor m-au spart. Buni ceva de groaza! Paneul ala e minunat, l-as manca gol!

Taiteii par de casa, nu-s in niciun caz ceva ce gasesti la supermarket. Legumele din toate mancarurile sunt crunchy, cu tot gustul la ele. Mancarea nu-i nici pe departe asa sarata sau grasimoasa cum ne-au obisnuit majoritatea restaurantelor “chinezesti” din oras. Totul foarte bun, asta e concluzia. Si affordable. Pret corect de upper-end fast food stuff. De dragul autenticitatii, personalul e cu totul si cu totul de-acolo, ceea ce duce la probleme de comunicare (vorbesc romaneste doar cat sa stie pe dinafara meniul, daca te bagi in seama cu ei, clipesc des). Dar felurile de mancare au numere si sunt identificabile cu degetul (dati-mi si mie “aia”), asa ca no biggie.

Revenind la oile noastre, cititi aici efectul Iepurelui roz asupra Printesei – we love you too <3. Da, ne place cand Printesa danseaza in ciorapi colorati prin sufrageria noastra, cu bebe in brate, cand Dana ne curata cartofi, cand Boo ne coace briose si Mazi placintele cu mere. Avem nevoie de mult de tot rasfatz zilele astea. Si aici ma refer atat la Iepu’, cat si la ma-sa.

Nu-i asa ca-i din ce in ce mai frumoasa? De cinci nopti (dap, le numar!), nu ne mai trezeste noaptea sa manance, ceea ce e foarte frumos din partea ei. Sambata am cercelat-o for good. Si pe 19 iunie o botezam pe numele ei adevarat Lorelai Victoria. Si maine fac un rulou de curcan umplut. Cam asa.