Ceea ce o să vă spun acum o să vină ca un șoc. S’teți pregătiți? Here it goes: o iubesc pe Grecia și pe toată mâncarea ei! Știu, este groaznic. De cum începe toamna gri și, practic, până la prima înfiripare mai serioasă de raze de soare, nu mă gândesc decât cum să fac să-mi mișc iar fizicul în direcția generală a insulei mici din Egee, unde mi-am lăsat în 2009 o bucată de inimă, să fie. Așa că orice pretext de conversație în jurul raiului pe pământ care este, este bine primit. În București nu am găsit până acum un restaurant grecesc autentic, care să mă facă să uit unde sunt. Calamarul congelat pe care ți-l servesc tavernele grecești, dar românești, e gumat ca galoșii lu’ tataie. Pâinea nu-i întotdeauna ce trebuie, ceapa e iute și parcă nici feta nu-i ca de la mama ei. Și dacă tot se face că la restaurantele cu pricina nu am nici măcar marea la picioare în timp ce mozolesc felia de feliată la pungă în niște fake tarama, nu mai bine stau eu acasă și-o pun de-un platouaș?

Conveniently, începând din 28 septembrie și până pe 4 octombrie, la Lidl este Săptămâna Grecească. Ceea ce înseamnă că iar mâncăm cu găleata (no kidding, are 1 kg) iaurt grecesc natural (peste care se impun cu larghețe mierea de cimbru și niscai nuci de soi), brânză halloumi (pe grătar, în loc de carne, cu suratele (vitrege) tabbouleh, dintr-o altă bucătărie etnică, ce să-i faci), brânză feta de bună calitate, telemea de capră, în saramură, tzatziki-ul leneșului (gata asamblat, la cutiuță, pentru serile alea când să speli un castravete ți se pare vis urât), baklavale și, desigur, berea tradițională a grecilor, aia care nu este Mythos, ci este Fix. În varianta ei brună, much appreciated de băutorii de gen (don’t look at me, I’m a premium lager kinda’ gal).

Am răsfoit cu nesaț catalogul și treaba e că mai sunt și alte chestiuni delicioase prin el, le descoperiți voi la fața locului, de azi încolo în toate magazinele Lidl.

Hai că vă las cu o rețetă de sezon, gata cât ai zice καλή όρεξη!

SALATĂ DE ORZO CU NUCI, MĂR, MUGURI DE PIN ȘI HALLOUMI

Pentru cca 4 porții o să aveți nevoie să măsurați în crud o cană jumate de orzo (sunt niște paste mici mici). Fierbeti treaba asta în apă cu puțină sare. Scurgeți. Mozoliți micropastele cu ulei de măsline de calitate și vedeți să fie din belșug. Prăjiți apoi niste miez de nucă nouă și niște muguri de pin, într-o tigaie în care ați picurat un strop de ulei de măsline, o mână de fulgi de ardei iute și un cățel de usturoi zdrobit. Amestecați pastele cu nucile. Grătăriți lejer brânza halloumi și adăugați-o în salata de paste, tăiată bucăți potrivite. Finalizați cu felii de măr tomnatic, dulce, cu coajă roșie. Și poate cu nițel oregano și-un zvâc de piper proaspăt măcinat.

(Paranteză: Dacă tot măcinați piperul pe loc, make sure că nu-l măcinați extra fin. Zic asta pentru că am văzut restaurante cu pretenții care setează râșnițele pe mic mic și pe urmă te întreabă pompos dacă vrei “fresh piper”, în timp ce-ți împrăștie din farfurie până-n sinusuri pulberea pe care bine mersi ți-o cumpărai la plic. Piperul măcinat mare dă textură și aromă și viață lucrurilor peste care se suprapune, ăla măcinat până la moarte e numai bun, dar pentru carnea de chiftele :p)

S-aveți poftă și, cum ar veni, savoarea Greciei să fie cu voi 🙂

De pe barca te dai jos noaptea. Miroase a mare, dar nu ca la noi. Nu a baltă, nu a mâl. Marea lor (Egee) e subtilă, transparentă și mult mai chill. Te cheamă, nu te obligă. Cu mașină cu tot te dai jos, ca să fie clar. Pui GPS-ul pe Naousa și pe-aci ți-e drumul. Naousa e unul din satele de pe insulă, altceva decât de capitala port Parikia, la vreo 15 minute distanță, să zic.

Ajungi în Naousa, faci rapid check in (aici), îți tragi chiloții de baie pe tine și te urci iar în mașină. Te duci la cea mai apropiată plajă foarte foarte mișto – Santa Maria îi zice. E beznă și pustiu. Ochii ți se obișnuiesc repede sub cerul cu toate stelele. Simți nisipul în converși. Picioarele îți merg întâi mai încet, apoi tot mai repede. Ți-ai pierdut răbdarea, o vrei acum, iar pontonul ăla care te duce la ea ți se pare o veșnicie de treabă. Nu știi dacă e aproape, că nu-s valuri. Vezi umbrelele de paie și din mers începi să te descalți. Nu e fix cum credeai. E mai bine. Nu e lună. N-ai s-o vezi în Paros. E doar Venus. Dai jos hainele și te bagi. Cu picioarele, cu miezul, cu umerii. Dacă n-ai noroc, vezi și fundul cuiva (tz tz tz, una lume nu și-a super testat costumul de baie în cadă, doh!).

Ți-ai făcut damblaua, ieși, te freci ghebos cu prosopul, că na, cald nu e. Ți-e foame. Te gândești că măcar la gyros ar trebui să fie deschis. O iei la loc cu mașina, spre portul de mici ambarcațiuni din centrul Naousei. E trecut de 12 noaptea. Oamenii se cam strâng pe la terasele cu mâncare. Ia uite, la ăștia e deschis. N-ai mai fost, nu știi cum e. Cinci la o masă au șansa să încerce aproape tot ce-i în meniu. Și salată grecească, și tarama, și creveți mici prăjiți, și calamar pe grătar, și vinete, și sardine, și musaca, și cartofi prăjiți în ulei de măsline, și bere, și vinul casei, și God knows what else. Vitsadakis nu e fix sus în vreun top al tripădvaizărilor. Și totuși te gândești imediat că e foarte posibil să fie asta cea mai bună mâncare din Naousa. Zilele care vin îți confirmă. O să vrei să mănânci aici mereu. O să o și faci. O să te împrietenești cu oamenii, că that’s what you do. Găsești un loc care-ți place și atârni acolo fără sfârșit, de ajungi să-ți ceară lumea un Pepsi Light sau să te întrebe chiar și ăia de te cunosc dacă nu cumva lucrezi acolo, nu DE acolo.

Ajungi în sfârșit în patul tău pentru următoarele șapte nopți (ce greșit, data viitoare măcar 10, ideal 14). Cazi lată, lată I tellS you. Iar dimineața când te trezești și deschizi ușa, asta vezi:

Not to shabby, aș zice. 85 de euro pe noapte camera dublă superioară, 55 aia standard. Cele mai mișto dușuri pe care le-am văzut într-un hotel (sau o casă de om, for that matter). Niciun pic de gresie pe jos la camerele mai pricopsite (unele standard aveau, din ce văd pe site la ei). Totul turnat în piatra, chiar și băile. Locul – squeaky clean, foarte cool pe dinăuntru, iar pe-afară… vedeți și voi. Mici probleme cu o ușă care nu se putea închide decât cu cheia și o apă caldă (not) într-una din camere. Nimic insurmontabil. Oamenii… foarte drăguți la mica recepție de zi, dar complet inutili 🙂

Să (ne) revenim. Te scoli dimineața la 7, ca o freakozoidă ce ești (da, așa o să dormi toată vacanța, 4 ore pe noapte, în medie). Și cum colegu’ sforăie încă, o iei pâș pâș pe drum în jos, să explorezi teritoriul. La colțul străzii găsești mult advertizata “cea mai bună brutărie din Naousa”. O fi, nu zic nu, dar eu nu pot să mănânc cookies for breakfast. Nici aluaturi dospite, cu cârnat la mijloc. Nici biscuiți, fursecuri și alte uscățele. Mă rog, you get the picture.

Din fericire, la nici doi pași de drojdierie găsești ceea ce va deveni de-aici înainte primul punct de alimentare în drumul spre orice. Creperia whose name shall not be named, noroc că faci o poză pentru posteritate. Open for business de la 7 și ceva dimineața, închisă la prânz, redeschisă după-amiaza.

Aici au ouă. Ouăle sunt viața. Omleta zdrențuită, cu feta, ardei și cârnăcior, e exact ce trebuie. Espresso-ul dublu e un fel de solo românesc. Lung nu e bun. Ajungi, through trial and error, la concluzia că tre să ceri 4 shoturi de espresso într-o ceașcă dacă vrei să înțelegi ceva din ele. Ah, by the way,

THERE IS NO X IN ESPRESSO

Mai faci și treabă, nu doar o freci. Gen ceri o foaie de la băieții de dupa tejghea și măzgălești pe ea the Paros bucket list pentru toată gașca, cu responsabilul aferent fiecărei dorințe și cronologia optimă în care tre’ să faceți toate lucrurile alea. Treaba e serioasă. Ordonezi și plajele. Dimineață la Mikri Santa Maria, ca să puteți mânca la prânz la To Dixty (multe caracatițe au fost mâncate aici în 2009 și multe sezoane din Grey’s Anatomy au fost “arse” la o masă lângă peluza verde ostentativ). To Dixty deschide la 12, ca să nu ziceți că nu ați știut. Noi am ajuns pe la 10 jumate, am fost recunoscuți, după șase ani, și da, in all fairness, nu pe mine m-a recunoscut șefu’, dar na, e bine când călătorești cu oameni care leave a lasting impression 🙂 Cum ziceam, am ajuns înainte să deschidă oamenii, dar au fost drăguți și ne-au dat cafea, fructe, după cum și permisiunea să ne înghesuim mașinile în parcarea lor care e foarte foarte aproape de plajă. La prânz am mâncat tot soiul de chestiuni mai mult sau mai puțin soioase, între care se remarcă brânza feta prăjită în crustă de susan și gâlgâită-n miere: OMFG!

După amiază neapărat la Monastiri Beach. E la vreo 20 de minute cu mașina de centrul Naousei și by far, aș zice, e cea mai confortabilă plajă din zonă. Șezlonguri sub umbrar natural, beach bar cu salată de fructe, mojito și freddo espresso Illy (foaaarte bun!), dușuri cu apă încălzită la soare (cum altfel?) și o mare perfectă. Perfectă, da.

Mai departe. Un loc unde vrei să te duci seară de seară for drinks and sweet disposition este Big Blue, fix în capătul micului port. Acum șase ani aveau un barman care îți făcea la libera inspirație cocktail după chipul și asemănarea ta, nu îmi amintesc să fi primit vreun meniu, like evăr. 10 euro cocktailul în 2009, 11 euro în 2015. 4 euro un shot de kamikaze, tot în 2015. Și un casting nou, girl on girl, cum ar veni. O bramaniță super cool, o tipă foarte jmecheră și prietenoasă, care cred ca e ceva boss of them, și (I saved the best for last), Katerina-cea-care-e-kindergarten-teacher-iarna-și-chelneriță-vara.

Katerina vorbește fix două boabe de engleză. Are părul lung până la fund și așa o aură de Greek goddess că-ți vine să-i împletești cozi. Katerina a băut cu noi shoturi de mastică, mi-a ghicit expert vârsta (“twenty two!”) și m-a complimentat pentru my party animal-ness. Am iubit-o, i-am dat add pe rețele de socializare, dar nu mi-a răspuns. S’tem bine și așa, îmi imaginez că n-oi fi singura turistă care a dezvoltat vreodată un girl crush pentru ea, e ok, o s-o aștept :-))

Sunt, cu siguranță, o droaie de locuri unde poți să bei ceva în Naousa, mai mari, mai fensi, mai mișto decât Big Blue. Mă interesează să le cunosc? Absolut deloc. De ce? Pentru că eu (și da, I realize că nu-i toată lumea la fel, e ok), dacă tot ies din casă, vreau să trăiesc o experiență. Nu, așa cum ar putea părea la prima vedere, să-mâncăm-să-bem-să-ne-simtem-bine. Am căutat întotdeauna locuri cu personalitate, sînge cald și așa, una peste alta, ceva în plus. De aia, bunăoară, cât a fost Simbio închis anul trecut, aproape că nu am ieșit nicăieri. La Big Blue am cunoscut niște oameni în viața lor, atât cât s-a putut în câteva zile. Ne-au lăsat să punem ROA în boxe, au ciocnit cu noi, ne-au povestit lucruri, am avut masa noastră, ne-am îmbrățișat de la revedere în ultima seara. Nush, e greu de povestit. A fost, este, unul din locurile pe care le simți aproape, nu doar locul unde cineva și-a super bătut recordul de shoturi băute with a straight face și mers perfect drept pe digul de lângă.

Se apropie ora prânzului, așa că punem pauză iar. În partea a 3-a vă povestesc despre Naousa, Lefkes, Parikia și despre cea mai frumoasă plajă din Paros.

Mică bomboană pe coliva părții a doua: aș vrea să vă gândiți cum ar arăta lumea dacă de mâine ar dispărea culoarea albastru.

Iubesc Grecia! O iubesc ca pe-o iubita. O iubesc in asa hal incat, din clipa in care trecem granita pe la Kulata, simt in nari miros de apa sarata. Instinctul imi spune sa ma arunc din masina si sa iau in brate, cu simt de raspundere, un boschete, asa de mult simt ca locul meu acolo este. Intre mare si munte si cer si pamant. O iubesc cu simturile si cu capul si cu carnea si cu amintirea lui “ca si cand n-am plecat niciodata”. Asa de mult. Asa de bine. Asa mereu.

Bun. Acum ca e clar cum stam, sa va povestesc cate ceva despre scurta noastra vacanta sau lungul nostru weekend la Salonic. Acest oras unde m-as muta maine, daca maine ar veni cu cca 150k euro cat costa un apartament in centru.

Drumul spre Grecia via Giurgiu – Ruse – Sofia – Kulata nu e de speriat. Soseaua e buna, dar e drept ca pana la Sofia se cam merge pe-o banda. E pretty straight forward treaba, si mai prinzi si bucati de autostrada. Deoarece am testat aproape toate budele de benzinarii, de la Giurgiu la Sandanski, am de impartasit urmatoarea bucatica de intelepciune post factum: daca e musai sa faci pishu la bulgari, bine ar fi sa gasesti un OMV. Nu faceti ce-a facut eu, nu va opriti la birturi satesti cu terasica, unde doi bulgari parosi, in maieuri transpirate, iti zambesc fara dinti de pe dupa o cinzeaca. Unde buda e jegul jegurilor cu muste verzi, dar, culmea, becul din tavan e cu senzor de miscare. Unde miroase a ulei ranced, dar se plateste cu euro. Deci nu, nu acolo. Mai bine la tufis bine plasat, credeti-ma.

(Paranteza: daca v-ati nimerit pe drumul asta vineri dimineata si, cumva, ati vazut imediat dupa granita niste baieti trasi pe dreapta, care scobeau cu briceagul intr-o gaurica din bord incercand sa-si recupereze vinieta, sa stiti ca nu eram noi.)

Sunt 650km de la Bucuresti la Salonic, din care 500 is kilometri bulgaresti (mai lungi, se stie). De parcurs anywhere between 9 si 12h, in functie de cat de des te opresti. La dus, pe langa vastele bio & croissant breaks, noi ne-am oprit si intr-un urias magazin de jucarii de pe centura Sofiei (Jumbo), de unde am luat o strasnica desaga de cadouri pentru Iepu. Pretul vinovatiei noastre de fugiti de-acasa ce eram: 40 de leva. Nu ne-am oprit sa mancam, deoarece, in pura traditie a familiei noastre, ne-a facut mama o plasa de sandvisuri cu snitele. Yep, party like it’s 1995:)) Daca totusi vreti sa mancati de pe drum, incercati sa ajungeti pana la Sandanski, unde e, chiar la sosea, pe dreapta, un restaurant din lantul Happy (stiti, Happy ala de la Ruse, the good nomz).

Asa, lejer cum am mers, parasind Romania pe la 10:20 dimineata, am ajuns in Salonic la fix ora 20:00. Just in time for dinner. Ne-am checkuit la hotel (asta: http://www.parkhotel.com.gr/index_en.html), nu lux, dar foarte ok, curat si bine plasat (pe Ionos Dragoumi, o strada lunga, care te scoate direct in faleza si-ntr-o zona cu multe si bune mancatorii). Si-apoi s-a pornit ceea ce se poate usor numi “praduirea Salonicului de catre romani”. Practic, am inceput sa mancam vineri seara si nu ne-am mai oprit pana luni. Despre unde si despre ce o sa vorbim in cele ce urmeaza.

E plin Salonicul de taverne si cafenele, care mai populare, care mai de figuri. Ne-a ferit Dumnezeu de tzepe turistice, poate ca nici nu sunt. Peste tot am mancat bine, foarte bine si bine de tot. Zona pe care am abuzat-o cel mai des e asa, un fel de Selari al lor, un cluster de stradute bine ascunse, in apropierea falezei. Ajungeti acolo daca din strada principala (Egnatia) o luati pe Ionos Dragoumi si o tineti langa pana aproape de faleza. O sa vedeti la un moment dat o cladire mare, alba, cu coloane, ateneu style asa. Pe langa cladirea asta o cotiti, pe o straduta care, pare-mi-se, se cheama Katouni, si numaidecat ajungeti in raiul pofticiosilor.

Ne-a placut tare un resto care se cheama Mpoukia Mpoukia. E asa, pe un colt, in piateta asta Katouni. Am mancat aici si de bun venit in prima seara, si de bun ramas in ultima.

Sunt de incercat musai urmatoarele: crevetii proaspeti la gratar (€10), carnatii traditionali Olympus (€1.5 bucata sau €5 mix grill-ul cu cinci bucati), pork shank, salatele – mari cat ligheanul si absolut mi-nu-na-te, heavenly de-a dreptul (si stiti ca pe mine salata nu ma excita prea tare de regula) – de bifat cea greceasca si cea cretana (cca €6 ambele, de impartit lejer cu inca doua persoane). Vinul casei foarte bun, incercat pe cel alb, €4 o carafa. Si, desigur, oricand si oriunde, branza prajita (kefalotyri), tzatziki-ul si dovleceii pane (consumati compusiv la fiecare masa).

Ce-ar mai fi de neratat? Pai cartofii prajiti in ulei de masline (in 99% din locuri – cartofi adevarati, nu congelati), sardinele proaspete la gratar, burgerii fara chifla si fructele de mare, atunci cand gasiti fresh ones (in general, speciile din congelator sunt marcate ca atare pe meniu, dar cel mai bine e sa intrebati ospatarul). La Ouzeri Agora am mancat cel mai bun calamar ever.

Despre mancatorii ar mai fi de spus ca dau, aproape toate, apa si desertul din partea casei, dar ca sunt si locuri unde le primesti si-apoi le vezi pe nota (mai putine, e drept). Ca unele includ service charge de 10-13% in pretul preparatelor (deci cititi cu atentie meniul). Ca, desi nu-i perfect si-si mai dau cu stangu’-n dreptu’, n-am plecat de niciunde cu o impresie proasta. Cumva, fac ei la un fel sa iesi pe plus.

Last but not least, o bere e intre 3 si 4€, un Pepsi e 2€, a full meal e undeva intre €10 si €20 de persoana, drinks included.

  

Ce-ar fi de bifat cand ai doar doua zile pline in Salonic? Pai:

• strada comerciala Tsimiski (undeva pe langa ea, n-as putea spune exact unde, m-am impiedicat de-o reprezentanta Camper si m-am ales cu cele mai vis frumos sandale rosii, deh, soarta!)
• faleza, cu milioanele de cafenele unde poti s-o arzi la un frape cu vedere la mare
• brutariile de cartier, cofetariile, bomboneriile, cafeaua greceasca la ibric
• plaja – aveti una la cca 24km distanta (Agia Triada) si tot pe drumul spre ea gasiti un super aqua park
• orasul vechi (de urcat musai pana in varf, eventual la ceas de seara, privelistea e breathtaking!)

Mai multe poze din vacanta noastra greceasca gasiti aici. In septembrie cred ca o comitem din nou;)

Iar din seria “daca doriti sa revedeti”, v-as aduce aminte de astea:

http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-1/
http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-2/
http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-3/
http://easypeasy.ro/2012/09/vacanta-noastra-romaneasca-1/
http://easypeasy.ro/2012/09/vacanta-noastra-romaneasca-2/
http://easypeasy.ro/2009/08/mic-tratat-despre-mancare/

PS: Thessaloniki, efharisto, s’agapo poli, can’t wait to be back:D

In anul 2009, Dl. si D-na N., proaspat casatoriti, au plecat in luna de miere in Grecia. Inainte sa se scufunde ca baracudele in prea limpedea Egee, dislocand volume considerabile de apa (localnicii din zona fusesera evacuati in prealabil), D-na N. i-a spus D-lui N. asa: “Vai, mergem in Grecia, ce frumos! Multa salata vom manca!”. Si au plecat. S-au intors peste doua saptamani cu 6 si respectiv 4 kg in plus. De ce? [pauza dramatica] Deoarece au mancat numai… [pauza dramatica] porc! Porc, purcel, purcelescu. Si miel mielut mielescu. Si hamburgeri dubli, de 800g. 100 de strachini de musaca si inca atatea de pastitio. 200 de platouri cu varf de creveti. 300 de portii de saganaki (branza prajita, lamaia o dam la o parte). 400 de ulcele cu tzatziki. 500 de caracatite uscate la soare. 600 de gogosele mici, tavalite in miere si pudrate cu scortisoara. Well.. you get the picture.

Care este, va veti intreba, rostul acestui preambul pantagruelic? Ei bine, incerc sa va scutesc de vizite la urgenta in miez de noapte. Daca nu sunteti mancatori de profesie, aveti mare grija. Mancarea greceasca e asa de buna, de preaplina si de alunecatoare pe gat incat nu e recomandata firilor gingase. Se da numai cu prescriptie medicala pentru hedonism si se depune precum praful pe mobila (imediat ce ai dat cu Pronto, in ciuda reclamei).

Pe de alta parte, daca: 1. intre mancare si sex preferati, uneori, mancarea; 2. viata fara carne vi se pare pustiu; 3. sunteti de parere ca painea de casa muiata in ulei de masline de la mama lui este the food of gods, atunci, do yourselves a favour si

mergeti la Meze Taverna

Ceea ce am si facut, vinerea trecuta. Am fost, si anume, in team building cu colegii. 11 bucati eram noi. Ni s-a dat o masa mare, frumoasa, la geam. Atmosfera de taverna intim-inghesuita era la locul ei. Dar mie mi-era asa de foame incat prea putin am bagat in seama decorul.

Da-i cu bere (Mythos), da-i cu vin (numai soiuri grecesti), in cazul meu, da-i cu cafea greceasca la ibric si apa plata neaosa, Borsec la sticla de sticla. Pana sa vina starterele, ne-am incins la vorba bine de tot. Felurile de mancare au iesit din bucatarie pe rand si asa le-am primit si noi. Studiasem meniul in prealabil si stiam precis precis ca o sa incep cu Taramosalata (spuma de icre de cod, cu lamaie si ulei de masline). Ma rugam, doar, sa aiba paine buna, de casa, cum am mancat peste tot in Grecia. Au avut.

Ei da, asta numesc eu salata! M-am simtit datoare sa mananc patru felii groase de doua degete, naclaite cu divinul spread si ornate gratios cu toate maslinele comesenilor fara bagare de seama. Doamne-dumnezeule, CAT de bune au putut sa fie? Cat? Stiti voi? Ca eu… am mancat pana la o stare vecina cu raul, ceea ce n-a fost tocmai bine, ca la main avea sa vina ceea ce, cu mana pe inima si gustand din farfuriile tuturor, pot sa zic ca e felul de capatai al locantei. Dar despre el, mai tarziu. Ramanem la aperitive si facem o scurta trecere in revista a celor pe care le-a pangarit si furculita mea.

… tzatziki cu, fireste, iaurt grecesc

… hamsii prajite, cu capetele taiate (nice touch)

… crema de feta cu ardei iute, maidanosalata (un soi de tabbouleh)

… creveti cu rosii si branza

Si cam asa.

Acum, despre felul doi sa vorbim. O sa ziceti ca eram posedata si poate eram, who knows, dar in mod complet necaracteristic mie, n-am ales din meniu porcul, ci, soc si groaza, mielul! Am facut bine? Scroll si veti afla!

Bai… sincer… da, din toata inima da. Mielul cu prune si verdeturi seamana destul de tare cu stufatul nostru romanesc, numai ca, din nushce motiv, este infinit mai bun. Nefiind o cunoascatoare a acestui soi de carne (nu mananc jucarii, unless it’s Halloween:p), nu ma hazardez sa va zic de-alea cu mielul care se topea nu stiu cum si avea nu stiu ce gust. Imi permit sa remarc doar c-a fost “te lingi pe degete” de bun, ca mi l-au servit cu orez si ca a meritat sacrificiul emotional si compromiterea unui principiu respectat 33 de ani de viata cu, aproape, sfintenie.

Au mai fost pe masa…

… frigarui de pui cu iaurt iute si cartofi prajiti (the safe choice)

… pastitio

… halloumi

… calamar la gratar, garnisit cu ardei copti si stropit din belsug cu ulei de masline (cel mai bun si mai bun ulei, apropo!)

Plus o caracatita foarte buna, care a facut turul mesei mari cu tentaculele ei mici si n-a mai prins poza, dar era, sa stiti, excelenta!

Ca si cand nu eram deja cimpoi, am comandat la desert baclava si placinta cu portocale.

Baclavaua este mult mai buna decat cea turceasca si mult mai buna decat placinta cu portocale.

Surprinzator, nu s-a mancat nici musaca, nici salata greceasca. Cred ca toata lumea a vrut sa incerce altceva decat batatorita cale.

La final, as mai baga niste trivia si-as zice asa: la Meze Taverna serviciul e bun, ospatarii sunt dezghetati si joviali, asa cum te-ai astepta intr-un astfel de loc; la Meze Taverna, scrie, pe multe din ingrediente, tara de provenienta Grecia; la Meze Taverna se mananca bine, dar scump al naibilii, nu scapi fara 100 de lei de persoana (in teorie, ai putea, dar in practica, esti tentat sa-ti iei si aia, si ai’lalta; 100 de lei fara alcool, am uitat sa zic); la Meze Taverna am fost intr-o seara de octombrie, abia astept sa merg vara, sa stau cu un Mythos rece in fata, la terasa cu fete de masa in carouri albastre.

Strada Tonitza nr. 6,
Centrul Istoric, Bucuresti
021 539 53 53

http://www.facebook.com/TavernaMeze

Am avut o sambata de-aia zapacita, ca pe vremuri, care mi-a pus la grea incercare batranetile:)) M-am trezit cu noaptea-n cap (da, asa cred eu despre ora 9 intr-o dimineata de weekend) si am plecat cu Boo ca doua duamne intr-un Mini (nici al meu, nici al ei:)) sa ne vedem cu Deea (also Deea) (recent sosita, in curand plecata din Romania), la Rue de Pain in Floreasca.

 

Era soare si cald si m-am gandit ca pe o vreme ca asta, chiar si locurile pe care nu le iubesc de regula (as in fitze) sunt pesemne mai frumoase. Citisem lucruri bune despre Rue de Pain si cu exceptia faptului ca ma asteptam sa fie frecventat de spuma (si I mean that in a bad way, as in, spumele) Dorobantiului, ma gandeam ca o sa-mi placa precis mancarea si locul in sine. Well, nu mi-au placut, nici n-aveau cum. Serviciul lent spre static, cafeaua mica si cam tare, o mancare trista si jenant de overpriced pentru ceea ce era.

 

Am comandat cate o tartina cu nume fancy si am primit sandvisuri cu fata la soare, cu sunca transpirata si cascaval… Si o salata la punga, cu niste otet balsamic. Am mancat un croissant care era proaspat si bun, painea de luat acasa arata si ea bine, dar de stat acolo inghesuit la o masa mult prea mica si pentru doua cesti de cafea cu props cu tot, never again!

Dupa ce ne-am despartit de Deea, am intrat in piata la Floreasca in cautarea magazinului cu bunatati grecesti despre care mi-a povestit Dana aici pe blog.

L-am gasit repede, m-am entuziasmat si m-am deprimat intens in doar cateva minute. Pentru ca, desi aveau de toate (iaurturi, salate traditionale, milioane de feluri de masline si de peste, condimente, miere si branzeturi specifice – halloumi si kefalotyri) si desi preturile nu erau nicidecum mici, domnul responsabil cu incasatul banilor tot a simtit nevoia sa ma faca la buzunare. Conversatia (ca din filme), a decurs cam asa: “Vreti bon?”, zice duduia care servea. Eu zic: “Da”. Ea: “Va fac bon pe toata suma”. Eu: “Nu, faceti bonul in asa fel incat sa reiasa cat costa fiecare lucru in parte”. Ea: “Pai atunci trebuie sa va cantaresc produsele din nou”. Zis si facut, le cantareste, nu dau, fireste, pe suma care deja imi fusese extrasa de pe card. Il cheama pe nenea care parea un fel de sef de magazin asa si-i comunica eroarea. Asta susoteste ceva cu ea, ea fericita ca a inteles produce numaidecat un bon pe care scria asa: “1 x 12 ron, 1 x 18 ron…” etc. In total exact suma cu pricina, ce chestie! Nevermind ca am platit pe o casoleta mica de miere aproape pretul unei jumatati de kilogram… Urat. Si ce pacat, ca-mi placuse de ei.

Buun. Next stop: Carturesti cu Boo. Cautam un cadou pentru un prieten la ziua caruia urma sa ne ducem, iar eu, desigur, imi cautam (inca un) Moleskine. N-a fost sa fie, ca Moleskinele pe care le mai au la Carturesti arata de parca sunt de pe vremea lui Hemingway himself, despachetate si mototolite. Not to mention ca nu mai au nimic din the good stuff (nu tu caiete simple cu foi veline, nici caiete dictando de-alea mari, nici colectia Passions, nada…). So oameni buni de la Carturesti, se cer intariri, zau asa!

Dupa Carturesti ne suim in masina fermecata si ne intoarcem in Dorobanti, de data asta la Pascucci, pentru o cafea adevarata cu care sa spalam rusinea de la Rue de Pain. E tot cu fitze si tot Dorobanti, dar oamenii stiu ce fac, nimic de zis, asa ca ma duc cu placere oricand sa consum hot drinks si bomboane de ciocolata cu boaba de cafea la mijloc – o nebunie!

Mai pe dupa-amiaza ma reunesc cu my better bigger half si ne ducem la ziua unui prieten la Mystic Tree (un loc asa destul de pierdut pe niste stradute de pe la Unirea). La parter e urat, sus au insa o camera frumoasa, gen mansarda, cu multe gemulete si o lumina placuta, calda. Miroase foarte tare a peste prajit, dar serviciul e rapid si mancarea buna. Parcurg niste clatite cu pui, carora nu stiu de ce cineva a simtit nevoia sa le traga niste sos de rosii in cap, mergeau mai bine fara, asta-i clar.

Oricum, nu-i rau, mai venim.

Pe la 9 ne ducem sa descoperim si sa constatam unul din putinele localuri care au karaoke sambata seara – Plach Friends & Coffee pe Dacia. Pentru ca asa ne-a venit si ne-am ocupat doua zile sa-i organizam pe toti prietenii nostri (“Vii ma’ la karaoke?”, “Vin, da’ io nu cant”). Ajungem la 9 fix, pentru ca noi nu iesim niciodata in oras noaptea si habar nu avem ca ora anuntata e asa, de chichi bambus. Prietenii sosesc si ei pe la 10, iar distractia incepe abia pe la 11 or so. Pana la urma cantam cu totii (avem filmulete foarte amuzante, dar nu si aprobarea subiectilor de a le face publice:)). Localul – cam interlop si trist, insa dupa niste alcool consumat pare mult mai ok.

 

Sambata mea se termina la 3 dimineata, acasa, cu amintirea ovatiilor la scena deschisa si un gat suprasolicitat de bere si cantare:) Duminica o luam asa, incet, iar de azi ne mulam iarasi pe forma scaunului de la birou, cu fidelitate imprimata pe partea dorsala. Happy mondays ya’ all!

Pentru ca e foarte frig afara, sa ne aducem aminte de frumoasa noastra vacanta in Grecia, zic. Pe cand erau 40 de grade in aer, 30 in apa si 100 in tigaita cu branza sfarainda – saganaki. Am mancat felul asta la fiecare masa, nu mi-ar fi trebuit altceva:D Mai ales ca se serveste cu paine proaspata (painea din Grecia e cea mai buna ever!) si cu lamaie, deh, nu-i tocmai o mancare usoara, pentru incepatori in ale ospetelor grave si nemancatori de, well, porc. Sa nu va ganditi ca saganaki e asa, un fel de cascaval pane.  In primul rand, varietatile de branza folosite la asta nu se topesc precum mozzarella sau cascavalul in contact cu caldura, ci raman asa, ferme, dar foarte gustoase:) Traditional, saganaki se face din branza kefalotyri si nu speram deloc sa dau peste ea si pe meleaguri romanesti. Oh well, iata ca am gasit-o intr-un final (fericit) chiar la Mega Image si m-am bucurat ca un copil (jumping up & down and all:)) De-aici incolo a fost usor, pentru ca n-a mai trebuit decat s-o tai in triunghiuri generoase, s-o trec prin apa rece si faina si s-o prajesc in ulei de masline. Va zic, este pure heaven si e musai s-o incercati macar o data:D

Pastitio e un fel de lasagna grecilor, doar ca in loc de foi se folosesc macaroane si difera foarte mult condimentele. Traditional se face cu carne de vita tocata si cu sos bechamel gras, insa daca vreti o varianta cu adevarat light, puteti incerca pastitio cu piept de pui. Eu am gasit la Metro carne de pui tocata absolut decenta si nu foarte scumpa, pe care am amestecat-o frumusel cu mirodenii aduse din Paros (aye!) si am calit-o usor in tigaie, pana cand s-a aurit pe toate partile. Ca sa fie cu adevarat pastitio, carnea trebuie condimentata cu scortisoara si cu o varietate ‘all spice’ of your choice. Eu folosesc oregano-paprika-usturoi-cimbru-piper. Carnea calita se stinge cu sos de rosii bogat si se presara cu patrunjel verde sau coriandru.

  

Pastele fierte in prealabil se inghesuie (la propriu) intr-un vas de yena. Peste primul strat de macaroane se toarna amestecul de carne si apoi acoperim cu stratul al doilea. Pe deasupra turnam suc de rosii dulce de casa amestecat cu putina supa de pui, cat sa ajunga pe fundul vasului, iar in loc de bechamel eu am folosit cateva feliute subtiri de mozzarella.

 

Se da vasul de yena la cuptor la foc mediu, pret de cateva minute cat sa se topeasca branza. Se serveste cald si daca va place, cu iaurt slab pe deasupra.