De cand m-au cautat oamenii de la Costa d’Oro sa-mi propuna sa facem impreuna ceva cu uleiul lor de masline, ma tot gandesc cum sa fac sa pun cu adevarat in valoare campania “uleioasa”. Ceva bun, clar ca ceva bun, in care uleiul de masline sa fie vedeta, nu o treaba insesizabila pe fund de castron. Mhm. Deci asa… Deci nu o salata. [Kidding, salata este foarte buna, este foarte buna si sanatoasa, trebuie, nu, nu trebuie, VRETI, sa mancati salata. Salata cu ulei de masline extravirgin.]

Pana la urma, vinerea trecuta, la birou fiind, ora pranzului fiind si niste arici teposi in burta mea fiind, ma loveste inspiratia si zic: daca-i bal, bal sa fie! O sa va arat azi ceva aparent extravagant, dar zau, atat de simplu si de bun ca ma trec fiori imaginari in timp ce scriu. The true meaning of food porn. O sa va arat tehnica preferata de bucatarii profesionisti pentru prepararea pestelui si fructelor de mare. Anume, poşatul in ulei de masline (notice ce bine folosesc diacriticele?! sunt o pasare maiastra, am dat cu insert symbol:)))

Ce e, dom’le, poşatul asta (poaching), ma veti intreba. Pai e atunci cand scufunzi ceva intr-un lichid aromatizat si fierbinte, in cazul nostru, in ulei de masline extravirgin, si lasi ceva-ul ala sa sfaraie acolo in legea lui, la foc mic, pana-i bun de tot de mancat. O tehnica foarte potrivita pentru gatit lucruri delicate, like oua, peste si fructe de mare.

Care e diferenta dintre poşat si prajit, ma veti intreba. Pai prajitul e pe flacara de aragaz, la foc mare. Poşatul e, cum ziceam mai sus, o sfaraiala lenta, de regula in cuptor, la o temperatura mult mai mica decat aceea la care prajesti lucruri. Prajitul e rapid, pentru ca nu vrei ca treaba pe care o prajesti sa ia gustul lichidului in care se prajeste. Poşatul e nice & slow, pentru ca vrei ca uleiul de masline aromatizat sa-si transfere gustul asupra trebii de poşat. E mai sanatos, pentru ca nu se supraincinge uleiul (by the way, sper ca stie toata lume ca orice ulei are un burning point la care nu vrei sa ajungi, adica o temperatura dincolo de care fumega si devine toxic; in cazul uleiului de masline, aceasta temperatura este undeva intre 190 si 210°C). E precis mai putin messy. Adica sansele sa-ti zoiesti toata bucataria in the process sunt mici, oricat de putin dibaci ai fi. Una peste alta, e foarte bine si frumos sa poşezi lucruri (de mancare, nu poşete).

All on board pana aici? Ok. Atunci, despre creveti poşaţi sa vorbim.

Eu am folosit creveti mari, congelati. Daca va tin nervii, folositi de-aia proaspeti, evident ca is mult mai buni. Intai am aromatizat uleiul. Adica l-am turnat gal gal din sticla intr-o cratita de inox, am pus in el o mana de chilli, niscai catei de usturoi in coaja, dar usor maltrati cu chestia aia de-mi scapa numele, cu care faci mudjei in mojar… (pisalog? pisalau? nu, serios:)), cateva crengute de cimbru, doua foi de dafin si o mana de boabe de piper negru. Am incalzit uleiul la foc foarte mic, pe aragaz, pana cand am detectat sfaraiala. Nu zic sa-l gustati, dar macar mirositi-l. E gata cand miroase a toate cele din el.

Bun. In uleiul fierbinte, aromatizat si sfaraitor, scufundam crevetii (decongelati si uscati bine in prealabil). Nu e sote, chiar e musai ca uleiul sa invaluie bine orataniile. Acoperim cratita cu capac sau folie si o dam la cuptor cca 10-15 minute, la un maxim maximorum 180°C. Cand sunt gata crevetii (gata, nu overcooked), nu-i strecuram imediat, scoatem cratita din cuptor si ii mai lasam oleaca in ulei. Cam pana cand ii punem pe masa, altfel se usuca.

Ca garnitura la treaba asta uleioasa, dar deloc grea, culmea, ne trebuie ceva acid. O salata cu multa lamaie. Broccoli sote cu o storsura de lime. Salata de rosii cu capere. In esenta, fie ce-o fi, dar sa fie leguma si sa fie cu acid. Nu mai zic ce bine merge in combinatie o maioneza de casa cu usturoi. Nu ma fortati, ca nu zic!

Imi place mult varianta asta de a gati crevetii, ii face asa de soft, delicati, juicy, cum nu s-a pomenit. La fel se intampla si cu o bucata de peste. Try it, o sa aveti o revelatie! Nu o sa mai vreti sa gatiti creveti altfel. Se topesc in gura, pardon the cliche!:p

As putea sa va spun la final de ce e bun uleiul de masline si de ce e rau uleiul rafinat, la pet, dar ma tem ca va insult. Adica na, stiti ca are cam cel mai mare continut de grasimi mononesaturate dintre toate uleiurile (astea fiind the good, heart healthy ones). Dar nush daca stiti ceva ce am invatat eu la cursul de nutritie si mi s-a parut oh so funny si nefericit deopotriva. Ceea ce numim “gust” se concentreaza in grasime. Altfel spus, fat tastes good. Si daca tot asa stau lucrurile, macar, zic, macar sa alegem the right kind of fat. Nu aveti niciun motiv sa aveti in casa ulei de floarea soarelui la sticla de plastic. Dar aveti toate motivele sa aveti in casa una (sau mai multe) sticle de ulei de masline. Si motivele astea au de-a face cu sanatatea, dar si cu faptul ca nu-s pe lume multe lucruri mai bune decat un colt de paine adevarata, cojoasa, muiata in uleiul de masline in care ati poşat crevetii:))

PS: Cu ocazia acestui post publicitar, am descoperit si eu uleiul Costa d’Oro, care, believe it or not, e mult mai fain decat ce foloseam pana acum (respectiv unul marca proprie “stitivoice”). E fruitty, gustos, s-a comportat fain la gatit si exista in o mie si una de variante, despre care o sa aflam cu totii mai multe cand o sa avem de dat niste daruri la cosulet. Stay tuned!

Later edit: Am uitat sa va spun ca acei catei de usturoi, scosi din ulei, dezbracati de hainuta si azvarliti in gura, sunt o magie, de-a dreptul! Nu-i aruncati sub nicio forma!

Anul trecut am facut pentru prima oara megatocana: http://easypeasy.ro/2011/10/fricassee-de-porc-zis-si-mega-tocana. Am hotarat numaidecat ca e cea mai buna mancare pe care am facut-o vreodata, poate si dintr-o potriveala maxima a dansei cu gusturile mele barbare – stiti, porc, smantana, unt. Ei, si acum cateva seri, am facut ceva ce, vorba din popor, o cam bate la fund. Hai sa zicem asa: megatocana e cea mai tare chestie de mancat toamna/iarna, iar acum avem ceva equally delicious pentru sezonul primavara-vara. De fapt, asa sa-i si ramana numele – “tocana de primavara”. Mai ceva ca megatocana!

Facem asa: intr-un vas de ceramica (eu am unul cu diametrul de 24cm) se pun cartofi noi taiati rondele (ceva mai putin de un kilogram am avut eu), doi morcovi noi, doua cepe verzi, un usturoi verde mare – tot rondele, carnati de casa afumati (eu am luat de la sibieni), doua cani de mazare noua sau din congelator si o legatura de marar tocat marunt. Se acopera cu apa sau supa de legume. Se potriveste de sare (nu multa, pentru ca mararul si carnatii aduc extra-sare) si piper negru proaspat macinat (circa o tona). Se da la cuptor la foc potrivit, cu capac peste. E gata cam in 40′ – 1h, verificati din cand in cand. Cand e cartoful moale, dar nu “imprastiat”, se drege tocana cu smantana dulce (cam 2-3 linguri), si se pun in varful dansei niste creveti roz-prefierti (mai multi asa), direct din congelator. Se amesteca lejer tocana si se lasa inca 5 minute, hai, maxim 10 daca nu s-au “topit” astia micii.

Ca si megatocana, si aceasta mancare trebuie sa aiba zeama la greu, fiind ea undeva intre supa si felul doi. Nu asteptati sa scada lichidul, that’s not the point. In castron se pune cu polonicul si se garniseste cu verdeata proaspata. Ce e misto la ea e ca nu necesita mari preparative, nu se calesc legumele sau carnea, totul e pus deodata. Cartoful nou fierbe repede, deci si aici ia puncte:)

Urmatorul challenge e sa gatesc la doua oale, intr-una megatocana, in alta tocana de primavara. Trebuie neaparat sa-mi dau seama care-i mai buna. Estimez ca ma voi hotari greu, si deosebit de multe degustari vor fi necesare:D

Bai ce trece timpul, fantastic! Nu mai stiu daca e duminica sau marti, nu stiu ce anotimp e (ceea ce s-ar putea sa nu fie fix vina mea, avand in vedere starea vremii), uit zile de nastere, uit sa raspund la mesaje, vai steaua mea. Nu stiu cand a facut Iepu’ o luna jumate, parca ieri inota in hainele cele mai mici care exista si-acu’ deja am o ditai sacosa cu carpeturi care nu-i mai vin, unele chiar neatinse de iepurimea sa. Cumva, desi nu stau o clipa locului, ma plictisesc. Da. Ma plictisesc. Mi-e dor sa-mi iau lumea in cap, sa ma duca trenul unde miroase a iarba proaspata. Mi-e dor de liniste. Slava domnului ca mai vine lume pe la mine sa ma mai scoata din rutina (ca in filmul ala Ziua Cartitei, cu un nene care traieste aceeasi zi over and over again pana invata sa treaca prin ea absolut fara greseala).

Saptamana trecuta m-am vazut cu Printesa. Care ma stie de purcea pofticioasa si nu exista sa vina fara mancarea cea buna asupra mariei sale. Ce sa fie, ce sa fie, zice ea. Si-mi aduc aminte ca, inainte sa nasc, mancam foarte bun la Afi, ceva mancare asiatica de la un fast food nou pe numele lui Thang Long AFC (colt cu patinoarul, nu aveti cum sa ratati).

Foarte buna treaba au facut baietii astia. Cautandu-i azi pe net, am vazut ca mai au un restaurant in Pitesti – http://www.afc.com.ro. Ce-mi place la ei e ca par asa, foarte autentici. Desi in mall-ul cu pricina sunt si alte restaurante cu pretentii de gen (Wu Xing si Chopstix – mega bleah!), asiaticii de la mama lor vad ca vin sa manance la Thang Long, ceea ce gireaza locul. Meniul e o combinatie de bucatarie thai, chinezeasca, vietnameza, plus niscaiva chestii indiene, plus sushi. De obicei mananc de la ei vita cu ciuperci si ceva orez sau noodles. Am incercat si sushi-ul, nu m-a dat pe spate. In schimb, acesti creveti pane cu orez simplu si sos dulce acrisor m-au spart. Buni ceva de groaza! Paneul ala e minunat, l-as manca gol!

Taiteii par de casa, nu-s in niciun caz ceva ce gasesti la supermarket. Legumele din toate mancarurile sunt crunchy, cu tot gustul la ele. Mancarea nu-i nici pe departe asa sarata sau grasimoasa cum ne-au obisnuit majoritatea restaurantelor “chinezesti” din oras. Totul foarte bun, asta e concluzia. Si affordable. Pret corect de upper-end fast food stuff. De dragul autenticitatii, personalul e cu totul si cu totul de-acolo, ceea ce duce la probleme de comunicare (vorbesc romaneste doar cat sa stie pe dinafara meniul, daca te bagi in seama cu ei, clipesc des). Dar felurile de mancare au numere si sunt identificabile cu degetul (dati-mi si mie “aia”), asa ca no biggie.

Revenind la oile noastre, cititi aici efectul Iepurelui roz asupra Printesei – we love you too <3. Da, ne place cand Printesa danseaza in ciorapi colorati prin sufrageria noastra, cu bebe in brate, cand Dana ne curata cartofi, cand Boo ne coace briose si Mazi placintele cu mere. Avem nevoie de mult de tot rasfatz zilele astea. Si aici ma refer atat la Iepu’, cat si la ma-sa.

Nu-i asa ca-i din ce in ce mai frumoasa? De cinci nopti (dap, le numar!), nu ne mai trezeste noaptea sa manance, ceea ce e foarte frumos din partea ei. Sambata am cercelat-o for good. Si pe 19 iunie o botezam pe numele ei adevarat Lorelai Victoria. Si maine fac un rulou de curcan umplut. Cam asa.

Ieri zice printesa: nu vrei tu sa trec pe la tine sa-ti aduc niste paste bune de la Vapiano, aglio olio cu extra muguri de pin, de-alea cum iti plac tie? In replica, o voce miorlaita: “mai bine prajituuuuuri”. Bon. Vine draga de ea cu ditamai cartonu’ cu de toate prajituricile bune, no cioco, just fructe, dupa cum ceruse pacienta consemnata la domitziliu. Le mancam, ne mai veselim, ca doar vorba aia, in cinstea musafirilor ne-am spalat si pe cap.

Ei, si pleaca Ioana si raman eu singura-singurica, cu gandul la, desigur, spaghetele cu pricina. Si cum in casa asta cred ca putem trai lejer doua saptamani fara sa mai iesim din ea (I like to stock up, in caz de dezastre naturale sau ceva:p), uite ca aveam de toate – si spaghettini no.3 de-alea subtirele, cum se cade, si creveti (best deal la Real), si patrunjel, si muguri de pin (tot de la Real, scumpi cu flacari, dar deliciosi!). De la gand la vorba la fapta – pastele erau deja fierte al dente, crevetii – decongelati lejer intr-o tigaie cu putina zeama de lamaie si scursi bine, mugurii de pin – ostoiti in alta tigaie, cu o mana de chilli, vreo patru catei de usturoi feliati si cateva linguri de ulei de masline. Shuffle toate astea, plus sare, piper si patrunjel verde, si gata. Din seria “quickies” – in jumatate de ora se fac, se mananca, se suspina de placere si se trage si un pui de somn. Mangiare, alea alea, enjoy!

PS: De pe frontul “jelly belly” raportez ca lucrurile arata mai bine, ne mai lamurim ce si cum la controlul de marti, dar se pare ca repaosul chiar ajuta. Mai greu cu plictiseala si stresul, dar uite-asa, mai o prajitura, mai o pastila, mai trei Snickers double, mai un episod nou din Grey… trecem noi si de asta. Va multumesc pentru mesaje ♥

Aseara am fost la Alioli – restaurant cu specific spaniol despre care citisem pe blogul printesei si pe care imi doream foarte tare sa-l vizitez, de ceva vreme. Acu’, nu stiu cat de relevanta este parerea despre mancare cu specific spaniol a cuiva care n-a calcat vreodata prin Spania, nu ma hazardez sa comentez autenticitatea momentului culinar astfel trait, dar o sa va zic despre Alioli ca e bun, e foarte bun.

In primul rand, Alioli e o afacere de familie, ceea ce intotdeauna ridica valoarea unui astfel de loc. Pentru ca omul ala care a muncit ani buni in Spania si s-a intors in tara cu drive-ul si dorinta de a-si face un rost pe harta restaurantelor din Bucuresti, cu siguranta are o doza sanatoasa de entuziasm si implicare in plus. El vrea ca lucrurile sa-i mearga, vrea sa-i prospere carciuma si clientul sa plece multumit. Judecand dupa cat de plin era localul intr-o aleatorie seara de joi, as zice ca patronul de la Alioli a reusit ce si-a propus. Dar sa vedem ce-am mancat (sorry for the crappy pics, dar lumina din local, desi foarte placuta ochiului, a fost moartea aparatului, ca sa zic asa).

Pai am inceput cu creveti. Proaspeti rau, perpeliti pe gratar cu totul si serviti calzi, cu lamaie. Si cu paine proaspata de casa, prajita usurel pe plita. Si cu alioli – cea mai buna chestie ever – o pasta de usturoi cu lapte scazut, asa fina si deloc deloc grea (daca am putut eu s-o mananc fara niciun fel de consecinta neplacuta dupa aventura cartoful-cu-slana-si-usturoi de saptamana asta, e clar ca e ok).

Au urmat sardinele pe gratar, peste care am turnat dintr-o cescuta sos din ulei de masline, patrunjel si usturoi. Si-apoi un peste foarte bun, a carui denumire am uitat-o – incepe cu b, asta e tot ce stiu (:p girls cu care fusei la restaurant, voi mai stiti cum se chema?). Pestisorul asta se prezinta intr-o marinata de otet cu condimente, e usor picant si foarte foarte bun.

La felul principal, Boo si-a luat o salata cu ton, iar eu si printesa am sherat o paella cu pui si fructe de mare (btw, mi s-a facut rapid si-un training, ca n-am avut de lucru sa zic ca am facut eu acasa paella buna si-asa am aflat ca paella facuta la wok sau in oala nu se pune, necesitand eu rapid o tigaie de-aia speciala, nu foarte inalta, in care minunatia sa scada de nu se poate). Interesanta interpretare la salata cu ton, I must say si I must try. Ca in loc de clasicele porumb, ceapa, alea alea, ce se mai pune de regula in salata asta, salata de la Alioli avea mozzarella si ardei iute rosu copt.

Daca va imaginati ca trei delicate, una cu un ficat in plus, aveau sa sara peste desert dupa un asemenea dezmatz, apai rau va inselati. Scurt asa: eu – tarta cu mere si inghetata de vanilie (nimic special, corecta, buna, va recomand sa cereti fara sirop pe deasupra, ca e dulce enough as it is). Printesa – sabañón de migdale cu inghetata de lamaie si ciocolata fiebinte (poza de deschidere). Boo – Muerte Por Chocolate – cea mai tare chestie, care rivalizeaza numai cu ceea ce eu numesc desertul diavolului (ceva ce-am mancat in Grecia, un fel de corn insiropat in miere, care avea la mijloc ciocolata, gem si nuci).

Despre Alioli mai trebuie sa stiti ca e nitel on the expensive side. Nu-i un loc in care sa mananci de pranz in fiecare zi. Un fel principal costa in jur de 35-40 de lei, chiar si mai mult daca-i ceva special. Exista insa si meniuri fixe, cum ar fi cel cu 10 tapas la 50 de lei.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Cam atat despre mancare. Partea a doua a acestui post isi propune sa va treaca rapid prin teoria mea, complet neoriginala, care zice ca totul in viata se bazeaza pe chemistry. Dezbatand noi aseara, la un crevete si-o paine cu maglavais usturoiat, treaba cu blogurile si bloggerii, am incercat sa raspundem la intrebarea: “de ce mi-ar citi cineva blogul?”.

Si mi-am pus eu palaria de cititor oribil de selectiv, si-am ajuns instantaneu la concluzia ca motivul pentru care citesc cu consecventa un blog nu-i contentul neaparat relevant (citesc chestii care, aparent, nu au nicio treaba cu mine, de exemplu un blog al unei femei casnice din Israel, o tipa din cale-afara de religioasa, care crede ca rolul femeii pe pamant e sa fie homemaker si atat), ci mai degraba e chimia pe care o am cu autorul sau. Ca si in viata, stiu din primele secunde, de la primele randuri, daca o sa ma intorc pe blogul ala sau nu. Simt sau nu simt. E o punte care se extinde sau nu, absolut imediat, intre mine si cel care scrie.

Si cand e right, much like in real life atunci cand chimia exista, e cu fluturi in stomac, cu insatietatea aia tipica de mai mult si mai mult. Si cu emotia, intr-o buna zi, a cunoasterii in carne si oase a celui pe care-l citesti, say, de un an sau asa, intalnire care, in chip rotund si minunat, iti confirma intru totul imaginea pe care ti-ai format-o despre omul cu pricina.

Ceea ce incerc sa zic e ca, draga printesa, nu esti nimic din ce stiam deja ca nu esti, au contraire, esti exact asa cum te-am visat, ca dealtfel toate printesele. Sub salteaua ta se afla cel putin un bob de mazare. Ma bucur ca ne-am cunoscut, in sfarsit.

Sunt plumpy. Nu ma mai incap blugii skinny decat asa, circa pana peste genunchi. Scartaie patul sub mine, se crapa parchetul sub greutatea pasilor mei de elefanta. Plus ca I have a new found love for sugar, care mi-e straina si inconfortabila. What to do, what to do? Pai ce altceva decat sa navigam extrem in directia opusa, a mancatului asa de sanatos ca ne doare. Not to panic, situatia e temporara si sub control. De fapt, mai degraba doresc sa va impartasesc din tainele eficientei culinare maxime, de care am dat dovada in ultimele zile transformand niste resturi intr-o cina foarte buna.

Asa. Pai mai intai de toate, am facut intr-o seara niste somon la cuptor (uns cu ulei de masline si zeama de lamaie si stropit nitel pentru gust cu foarte putin sos teriyaki). Alaturi am mermelit rapid niste morcovi sote – adica morcovi taiati rondele, tavaliti in tigaie cu putin ulei de masline, sare, piper si cimbru, stinsa povestea cu o cescuta de apa, inabusit totul pana se inmoaie morcovii, apoi garnisit cu unt si suc de lamaie proaspat stors. Ca-mi ramasese gandul la sote de morcovi inca de saptamana trecuta, cand am fost la ziua lui Boo la Chez Marie si si-a luat ea niste baby carrots foarte foarte buni, garnitura la o dorada equally delicious. Dar sa ne intoarcem la oile noastre. Dupa morcovi sote si somon, am aburit niste broccoli in completarea mancarii noastre exagerat de sanatoase, pe care doar un minut l-am agitat apoi in tigai cu putin ulei de susan si seminte de asemenea.

It doesn’t get more diet than this, adica singurul lucru care separa aceasta mancare de ceva ce s-ar putea manca la spital este folosirea untului in sote, in rest, e sanatate curata, omega 3, stiti voi.

Evident ca, nefiind porc, ne-au mai ramas si pe a doua zi resturi. Pe care cu maiestrie deosebita le-am transformat in cina numarul doi: risotto cu somon si creveti.

Nu aveam orez de risotto in casa, ci doar de-ala salbatic. Asa ca asta am folosit, nu-i bai. Am aurit o cana de salbaticiune in tigaie, cu putin ulei de masline, pana a devenit, cum zice la carte, translucid. Si-apoi am stins cu apa (ca mi-era lene sa fac supa si n-aveam chef de vin), am lasat sa fiarba inabusit pana a absorbit tot lichidul. Si tot asa, you know the drill. At some point, am turnat peste orez o conserva mica de mazare, cu zeama ei cu tot. Plus morcovii din sote-ul de la cealalta cina si niste resturi de broccoli. Plus sare si piper foarte mult. Si niste oregano.

Si-apoi, when almost done, am pus somonul gatit in prealabil si taiat bucatele, niste patrunjel verde tocat, o mana de creveti prefierti si niste unt. Am amestecat bine, am asezonat cu alea alea condimente si la coada i-am tras si niste parmezan ras. Concluzia: am mancat bun, sanatos, n-am aruncat nimic, all is well in the universe.

PS: You can tell ca ma simt mai bine, nu?;)

Azi toata ziua (‘tuaaaata’ ziua:p) m-am gandit ca ce bine-ar fi sa mananc eu o supa crema de sparanghel. Nefiind, ma multumesc cu ce vedeti mai sus. Repejor, ca incepe CSI:NY: baza de supa facuta din trei cioacanele, fierte cu piper alb, negru si verde, o foaie de dafin, un catel de usturoi, un varf de ardei iute uscat si sare. Calit in putin ulei de masline o mana-doua de legume chinezesti congelate. Turnat supa strecurata peste si fiert la foc mic. Dezosat puiul, taiat si pus in supa. Fiert some more. Pus sos de soia, cateva urechi de lemn si cativa creveti. Luat de pe foc in 3′. Pus capac, inabusit. Oparit niste rice noodles separat, strecurat. Pus in castron taiteii, turnat supa peste. Tocat o ceapa verde cruda in supa. Awesome, super-hot, flavory, tine raceala departe. Enjoy!

Asa rar mi se intampla sa ajung acasa devreme si sa mai am si chef sa ma pun numaidecat pe gatit, ca trebuie neaparat sa “documentez” bunatatea asta de mancare, scaldata in lumina calda a dupa-amiezei. Nu-i mare chestie si precis mai exista pe undeva prin arhive, dar ma folosesc de faptul ca e an all time classic ca sa va vorbesc despre noile mele paste preferate – cu pesto si creveti. Intr-o zi o sa va arat unde se mananca cele mai bune asemenea paste la restaurant in Bucuresti, dar for now, astea-s facute de mine si nu-s half bad:D

Intai facem pesto de casa, ca e way better decat ala de la magazin. You know me, nu ma fasolesc anapoda si cumpar adesea ready-made, insa cand e vorba de pesto, e mult mai bun ala pe care ti-l faci singur. Eu am pus busuioc, patrunjel, chilli, sare, piper, ulei de masline si parmezan. Ce-as face diferit data viitoare? Pai n-as mai pune parmezan, tocmai am decis ca nu-mi place sub nicio forma si in nicio mancare:p

Odata gata pesto-ul, fierbem pastele (eu incerc sa ma dau pe de-alea integrale, daca tot mananc tone). Crevetii si scoicile congelate le dezghetam frumos intr-o craticioara cu unt si zeama de lamaie. Intr-o tigaie maaare punem oleaca de ulei de masline, turnal pesto-ul si 2 kg de muguri de pin (my idea of a joke, de fapt am avut cam doua manute mai mici), amestecam putin sa se maroneasca lejer mugurii si-apoi turnam pastele fierte si bine scurse peste. Toss toss acolo si la coada dres de sare si piper. Fructele de mare se pun cand sunt pastele gata si nu se amesteca prea mult, ca sa nu se terciuiasca aiurea.

Spice addicts ca mine mai pun in farfurie o lingura de chilli si niste busuioc proaspat. Enjoy!

Luni – Trattoria Verdi, Popa Nan: spaghete aglio olio & peperoncino, cu creveti extra. Cca 31 de lei (nu-mi mai amintesc exact). Verdictul: the suck – balacite in parmezan si cu mult prea mult usturoi. Iar eu urasc combinatia de branza cu usturoi si mereu uit sa le zic sa nu-mi puna parmezan in aglio olio, din cauza ca mie una nici nu mi-ar trece prin cap sa fac asta. 

  Marti – dupa un teasing cu penne all’arrabbiata la Cafepedia,
  ajung acasa cu Mazetta si ne-apuca o foame monstruoasa.
  What to do, what to do?
  Noroc cu un kil de paste si o punga de peperoncino di vero,
  ca  Mazi numaidecat tzushti la cratita.
  Dupa cum se poate vedea.
  Iar eu, ca sa nu ma las mai prejos,
  daruiesc masa cu niste halci de somon la tigaie.

  Joi: sala, energie, the works. Ajungem noi acasa, cu Pufix,
  saracul, plin de sperante ca there WILL be food.
  Eu, neinspirata, zic: sa fac niste aglio olio.
  Dar pe urma imi aduc aminte ca avem peste la
  congelator, mai exact cod, asa ca ma apuc sa-l dezghet
  si il azvarl in cratita cu ulei de masline, decorandu-l
 abundent cu peperoncino, nomu, usturoi, ceva patrunjel verde
si, surpriza emisiunii: susan. Mult susan.

Cand pestele iute e gata, adaug niste creveti si o rosie maruntita, pe care le las sa se ameteasca in oala vreo trei minute. Fierb un pachet intreg de rice vermicelli si amestec totul in oala cu pestele, picurand sos de soia. Pam pam.

Vineri: Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc ca vine Mazi pe la mine diseara, parca-mi miroase iar a paste. To be continued…

Era ceasul 9 cand Pufix-the-man veni de la sala cu o puppy eyes si foame de lup. Eu, ca o sotie minunata ce sunt, desi as fi preferat sa ma uit la Courteney Cox THS pe E!, nu l-am bombanit catusi de putin, doamne fereste, m-am dus si i-am facut mancare foarte buna, dupa principiul raid the fridge, save what can be saved, only the strong survive… the works!

Aveam niste busuioc si niste somon congelat, asa a inceput nebunia. Am tocat busuiocul si l-am balmajit intr-un castron cu niste ulei de masline, zeama de lamaie, piper cayenne si sare grunjoasa. Am pus bucatile de somon intr-o tava si am turnat pe deasupra sosul de busuioc. Am ornat cu cate un crevete si o feliuta de lamaie. Acuma, ce sa punem langa, ma intrebam eu, rascolind, dupa cum ziceam, frigiderul. Am gasit intr-un final un borcan de fasole verde, asa ca am daruit tava cu cateva pastai, garnisite cu usturoi si marar. Am mai gasit o rosie si niste branza proaspata cu care sa o umplu. Si ca sa ne si saturam, am mai pus in tava doua felii de toast cu unt si mozzarella intre si peste ele.

Si asa s-a umplut tava. Oleaca de sare si piper, un strop de ulei de masline imprastiat all over si la cuptor cu ea. Vreo 15-20 de minute la foc potrivit, cat sa se patrunda pestele, sa se topeasca untul si mozzarella si sa se rumeneasca rosia umpluta.

Pe principiul geanta nu se asorteaza cu poseta, cand ai un frigider plin cu random stuff poti fi oricat de creativ, ca sigur iese ceva grozav. Enjoy!

Later edit: mancarea asta merita poze mai frumoase. Nefiind:p