In 2006 am iesit pentru prima oara din tara. Aveam pe lista mea de fost copil sarman – generatia de aur – obiective turistice importante, precum Burger King, Tesco si Haagen-Dazs. Mi-aduc aminte ca am zacut cateva ore pe aeroportul din Viena, lingurind la trei cupe de Raspberry Sorbet cu exaltare maxima si povestindu-i in detaliu lui Pufix cum o simteam, ce senzatii, ce fericire consumista si totusi profunda imi aducea aceasta treaba. Experienta pe care am repetat-o cu fiecare ocazie, incercand sa “tin minte” gustul pana data viitoare, cand avea sa fie aia.

 

Cand am auzit ca in sfarsit cineva a luat franciza pentru Romania, m-am bucurat cu aplauze. Pasind pe culoarul de la Baneasa mall, inima imi batea de zici ca eram indragostita. Si ma rog, chiar eram. Ma intrebam daca are sa-si mai aduca aminte de mine, daca simtea la fel regasirea, cu aceeasi emotie, si daca relatia noastra la distanta supravietuise timpului. Fusesm fidela atata amar de vreme, dar nu puteam sa nu ma intreb daca mai aveam inca sentimentele de rigoare si daca nu cumva urma sa avem una din conversatiile alea stanjenitoare, gen it’s not you, it’s me. A fost perfect! Iubitul meu sorbet de zmeura era exact asa cum mi-l aminteam, fruitty, acrisor, fara urme laptoase, exact ce astept eu de la o inghetata.

De-atunci tot venim, profitam de orice ocazie ca sa facem un ditamai ocolul fata de orice posibila destinatie, doar ca sa mai mancam niste Haagen-Dazs. Sambata seara am fost din nou, pentru ca Pufix avea ceva treaba la locul dezmatului si ofc ca I was tagging along. Ei, si se intalneste Pufix cu o fata foarte draguta care era in charge pe-acolo si pesemne ca de unde I was drooling franticly si mi se citea in ochi disperarea, zice ea: hai sa gusti toate sortimentele. Eu – sa lesin de placere, nu alta. M-am dus la primire pe partea cealata a frigiderului cu minuni, de unde un baiat imi “servea” cate-o lingurita cu varf din fiecare cerculet fermecat.

Mi-au placut toate, ce sa zic, mai putin cea cu aroma de cheese-cake, de unde si concluzia mea personala ca branza in inghetata e a big no-no (am mai incercat asta si cu alte ocazii si la fel, o gasesc ingrozitoare). In schimb sorbet-urile de mango, zmeura si lamaie, smoothie-ul de fructe de padure, inghetata de vanilie, cea cu macadamia nuts si cea cu dulce de leche mi s-au parut to die for! Am mai incercat si niste biscuiti calzi, abia scosi din cuptor. Am plecat de-acolo rostogolindu-ma.

Raman la parerea mea ca nimic pe lume nu egaleaza celebrul Raspberry Sorbet, dar a fost fun sa incerc de toate. Voua ce flavor va place?

Dragele mele, la sugestia lui Redhead, cu bucurie primita de mine, ziseram sa ne vedem some time next week la o inghetata in oras(ul Bucuresti). Cine vrea sa ni se alature, sa execute un comment la acest anunt (nu uitati sa completati in formularul de comment campul cu adresa de mail) si o sa ne organizam frumusel cu o circulara la toata lumea inscrisa, ca sa rafinam detalii precum ora, locul si ce culoare de garoafa va purta fiecare la rever. Eu imi iau urechile care m-au consacrat, si oricum imi stiti moaca supra-expusa in poze aici si pe Facebook:D Va pup si abia astept sa va cunosc!

Cookie

Nu am fost niciodată în Italia până anul ăsta și nici nu aveam vreo apăsare să merg. Nu era pe lista, pur și simplu. Dar cum de câțiva ani trăiesc mai degrabă întâmplător decât intenționat…

Eram eu într-o zi la Simbio și revizitam virtual concertul lui Damien Rice de la Werchter, de anul trecut, înconjurată de șervețele folosite și gândindu-mă că, maaaan, this guy is so awesome, ce mi-ar plăcea să-l văd live. Un Google search mai târziu aveam de ales între ceva orășel obscur din Ungaria și Pistoia Blues Festival. Am ales Pistoia, că era în Toscana și știam că în Toscana e frumos. Nu știam, însă, cât de.

Planul, că până la urmă trebuia să avem și așa ceva, era să circulăm o săptămână prin tot felul de locuri și să încheiem apoteotic cu concertul de sâmbătă seara. S-a legat în felul ăsta: ajungem la Bologna luni, închiriem mașină, mergem în Montaione unde facem tabără trei nopți, văzând și făcând diverse, returnăm apoi mașina în Bologna, luăm trenul spre Florența unde stăm două zile, apoi trenul spre Pistoia, festival, Damien și back to Bologna. O treaba care, oricât de ambițioasă pare pe hârtie, e totally doable fără să ai niciun pic impresia că alergi. Distanțele sunt foarte mici, cumva totul e la cca 30 km de unde ești, în orice moment.

Mi-e destul de greu să scriu despre Toscana într-un fel în care cititul să nu dureze cât vacanța în sine. O să încerc să sar din highlight în highlight, cu ciudă că n-am să pot exprima în cuvinte suficient de bune cam cât de mișto e locul ăsta sub cer. Și cu disclaimerul că vacanțele trebuie trăite, nu bifate, nu luați cele de mai jos ca pe un set de recomandări, ci ca pe niște trăiri care pot sau nu pot fi replicate.

În ordinea în care ni s-au arătat:

BOLOGNA

Nu aș alege un city break în Bologna decât dacă mi s-ar face de un shopping mic în perioada reducerilor. Avionul e suficient de ieftin cât se se justifice aroganța, orașul e fain, dar canicular și relativ prăfos. Așa cum l-am uitilizat noi, juma de zi la dus și juma de zi la întors, a fost numai bine. N-am simțit nevoia de mai mult. La Prosciutteria e primul loc unde am poposit după aterizare și ultimul loc unde am mâncat înainte să luăm avionul înapoi spre casă.

I-am lăsat pe oamenii ăia să ne facă ce vor ei, altfel ne-am fi pierdut între zecile de varietăți de brânză, mezeluri, dip-uri și startere. Am băut prosecco pe trotuar și espresso bun, ca peste tot în Italia.

 

Steluță: magazin Muji pe strada principală, bun așa.

MONTAIONE

Montaione e o comună cu 3700 de locuitori, situată în vârf de deal, la vreo 20 de kilometri de Florența. Pentru noi s-a dovedit a fi tot ce ne-am dorit de la o ședere de câteva zile în Toscana. Am vrut la țară, dar nu la pustiu, am nimerit într-un fel de Stars Hollow italienesc, viu de nu se poate, în miezul lucrurilor și al hărții, treaba care ne-a permis să ne fâțâim eficient peste tot fără să pierdem vremea pe drum mai mult decât e necesar ca să admiri peisajele de carte poștală. În Montaione am stat în cel mai frumos apartament Airbnb ever, pe ăsta chiar luați-l ca pe o recomandare, nu o să vă pară rău.

Cel mai bine am mâncat la Casa Masi. Mușchiul de vită a fost by far cea mai bună carne pe care am mâncat-o în viața mea. Cheesecake-ul cu ricotta – cel mai bun desert. Vinul bun și foarte ieftin. Poze bune nu am, că era mai mult decât noaptea, găsiți câteva în albumul de pe Facebook.

SAN GIMIGNANO

Mi-a plăcut cel mai puțin. E drept, nu a ajutat nici faptul că am ajuns la prânz, pe o super caniculă. Dar all in all mi s-a părut prea turistic, in a really bad, zece-autocare-de-chinezi-intră-într-un-bar kind of way, nu m-am bucurat nespus de nimic și nici cafeaua nu a fost bună, culmea.

VOLTERRA

Un alt oraș în vârf de deal, cum ar veni. Aici mi-a plăcut foarte tare. Parcare subterană civilizată, chiar la intrare (mă rog, asta e valabil peste tot), iar apoi cu pejosul pe străzile umbroase. Niște băieți care cântau, înghețată fior di latte, promenadă, ziduri etruște, sit arheologic, nuș, un frumos de nedescris și o mare și binemeritată liniște.

CECINA

Marea lor. Nu aia turistică, nici măcar cât Livorno. Un fel de, să zicem, Eforie Sud împrăștiat pe malul Liguricei, unde merită să te oprești pentru pădurile de pini giganți, nisipul negru, pietros, și poate un burger de pește.

Dacă ajungi la o oră nepotrivită, o să-ți fie greu să găsești ceva de mâncare, but no worries, au McDonald’s :-p

SIENA

AICI! Aici mi-am lăsat procentual 33 virgulă 3 în perioadă din suflet. Cel mai mult mi-a plăcut, nici măcar nu aș sti să zic de ce. Am ajuns pe la prânz, am prins vreme bună, soare cu nori. Am parcat la ieșirea din orașul vechi și cum ne pregăteam noi așa de un strașnic urcuș, ce să vezi, ne-am împiedicat de scările rulante care te duceau fix în vârf. Dacă asta nu e schemă, nu știu ce e. Da, știu, patrimoniu Unesco & shit.

Băi băiete, cum e orașul ăsta… Cazi în el, efectiv. Down the rabbit hole. Te duci și te duci și nu te mai oprești până în Piazza del Campo, o treaba în formă de evantai, care se proptește în turnul în care, da, m-am urcat până sus, eu și niște tătăiuți, practic, și da, mi-am făcut și selfie.

După care mi-am luat o bere și am stat pe jos în piață, cu inima plină și ochii-n cer, eu cu mine. Am refuzat un trip la un winery de-al lui Ferragamo pentru asta și nu mi-a părut rău nici măcar un pic.

M-aș întoarce oricând în Siena, nu pentru că ar mai fi ceva de văzut, ci pentru că n-am găsit în toată Italia un loc mai bun de stat cu mine însămi.

Am mâncat excelent la Trattoria La Tellina. Doua porții de paste diferite (pici cu pecorino și piper m-au spart, dar și puttneștile au fost foarte bune), după cum și cel mai bun tiramisu, așa, overall. Și fructe de pe stradă, pentru că treaba cu “la noi fructele au gust” este o glumă, sincer.

FLORENȚA

Două zile. Una pe o parte de Arno, a doua, pe cealaltă parte. Așa s-a potrivit. De stat am stat în partea, să zicem, mai turistică, aia cu domul și cu Uffizi și cu Mercato Centrale unde, by the way, am mâncat în fiecare zi pentru că era atmosferă și foarte, foarte bun.

Am închiriat un apartament relativ dezolant, dar curat și ieftin. Zece oameni în două dormitoare, ca la priciuri. A fost fun. În Florența hotelurile sunt scumpe și proaste, ne-am gândit că nu merită. Oricum am mers cca 20 de km pe zi, un duș și un pat e tot ce ne-a trebuit, practic.

În Florența, turismul ghebos e pe o parte de râu, iar pe cealaltă parte de el este viața. Dacă în prima zi mi s-a răsculat latura consumeristă și am făcut shopping și pipi la muzeu (altceva nu se putea, că erau niște cozi groaznice), în a doua zi, de când, de altfel, datează și cele mai speciale amintiri în care este implicată ea, Florența, am trecut podul și am petrecut cel mai fain apus de soare în Piazza Santo Spirito, bând prosecco pe scările unei biserici, în așteptarea unei mese la Gusta Osteria (unde am mâncat cele mai bune paste din viața mea, niște trofie al pesto).

De fapt, dacă ar fi să aleg, cel mai mult în Italia mi-a plăcut să stau pe scări. Cu și fără mortadella în pâine, cu și fără paharul de bubbly, cu și fără cineva.

Pentru oPsedați ca mine, magazin Moleskine în centru, cu personalizare & such.

PISTOIA

Sfârșitul aventurii ne găsește la un bilet de tren de 4 euro (și o călătorie de 30 de minute) distanță de Florența, în frumosul oraș de provincie Pistoia.

Cel care găzuiește în fiecare an, de vreo 36 încoace, Pistoia Blues Festival. Noi ne-am dus, cum ziceam, pentru Damien Rice. Omul ăsta e… Atât, omul ăsta e.

În Pistoia e foarte fain și poți să te cazezi liniștit oriunde, că sunt o droaie de opțiuni. Noi, pe de altă parte, ne-am dorit să avem parte și de statul in the middle of nowhere colț cu Toscana, așa că ne-am petrecut ultima noapte la Villa de Fiori, un conac aflat la 50 de minute de mers pe jos (sau vreo 15 minute și 15 euro de mers cu taxiul) de centrul orașului. Villa de Fiori e o proprietate fabuloasă, într-o livadă de măslini. Nu se poate mai toscan de atât. E de stat măcar un trei-patru nopți așa. Data viitoare.

 

Paranteză: cel mai simpatic border collie locuiește aici. E deștept, m-a cunoscut mai bine decât my own mother, precis. Sper să am în viața asta o casă pe pământ și atunci am să-mi iau un câine de-ăsta. Vise.

BOLOGNA RETUR

Ultimul popas la prosciutterie, ultima înghețată la cornet, duminică, trafic exclusiv pietonal în centru, pentru că la ei se poate, pentru că nu o au ei pe cea mai dezgustătoare și cretinopată primăriță din lume, pentru că o avem noi.

FINAL THOUGHTS

• Italia este cea mai affordable și una din cele mai frumoase țări pe care le-am văzut până acum (și am văzut câte ceva, nu mă plâng).
• Trenurile în Italia sunt ceva netraumatic.
• Merită să închiriezi mașină hibrid, am consumat benzină cât până la Vamă și înapoi. Un plin. Ceea ce e puțin, la cât ne-am fâțâit.
• Italienii sunt prietenoși și cu adevărat ospitalieri, nu ca noi, doar anecdotic.
• Pe jos nu e curat, dar în rest da. Te lovește civilizația din toate direcțiile, ceva fin, ceva mic, pe care îl prețuiești și mai strașnic de îndată ce te așezi la coadă la check in, cursa Wizz Air Bologna – București, și vezi că nu-l mai ai.
• Mâncarea e cea mai bună din lume, cafeaua e cea mai bună din lume. Viața e și ea destul de bună.
• Înghețata e mai bună în Grecia.
• Pe stradă miroase a parfum. Bun.
• Statul pe piatră. Statul cu mine.
• Mai multe poze aici.

Există un xls. The mother of all xls files din micul, dar jegosul plinul de microfirmituri inimosul meu computer. În care s-au vărsat în ultimul an 168 de chestionare, completate de 168 de oameni cu care am lucrat individual pe treaba asta lax poreclită food coaching. Ei, și într-o zi când mă semi-plictiseam în pat, răpusă de un virus fistichiu adus de Iepu din găurica neagră a colectivității, mi-am învins teribila frică de all things “tabel” și am extras câteva concluzii simpatice, pe care bunul simț al omului care s-a despărțit de științele exacte la vârsta de 15 ani mă împiedică să le numesc statistici. M-am gândit să le împart cu voi, că e distractiv așa să vezi că nu ești nici singur, nici original, în apucăturile tale alimentare. Pentru azi, avem așa:

TOP CHESTII PE CARE NU SE (PREA) PUNE GURA

1. Sfânta treime spanac, ștevie, urizici. Yep, the green goo astea se clasează sus în topul anti-preferințelor, mai cu seamă în varianta lor gătită. Un baby spanac crud mai mănâncă lumea, dar mâncărică de urzici… rar, dom’le, rar.

2. Pește. Din nefericire, dintre toate soiurile de carne, peștele e clar cel mai antipopular. Urmat îndeaproape de pui (ăla din comerț) și fructe de mare.

3. Ciorba de burtă și ardeii umpluți, asta așa, la capitolul mâncărici.

4. Dintre all things legume, dezgustul planetei se îndreaptă către soia, conopidă, fasole și varză de Bruxelles. N-aș fi zis că lumea preferă broccoli, dar da, așa stă treaba. Poate și pentru că are PR-ul ăla gonflat, de aliment super sănătos.

5. Laptele dulce e și el printre cele des pomenite la “așa nu”. Urmat de brânzica de veci, pe care suspectez că au urcat-o în topul scârboșeniilor mirificele diete pe bază de dânsa de trei ori pe zi.

TOP GUILTY PLEASURES

Hai să facem invers, de data asta. Give me 5!

5. Chips. Adică gen la pungă, știți voi. Mai presus de covrigei, popcorn, alune și merdenele, scorează în sufletul torturat de vină al omului acești generatori de adicție, ale căror rămășițe inoportunează de pe sub cearceafurile de bumbac percale, 100%.

4. Pizza, cu mențiunea că destul de mulți cetățeni și-o fac singuri, acasă la ei. Ce nu-și fac oamenii acasă? Vă zic eu ce: KFC. Care, după cum arată și o comparație ochiometrică a cozilor aferente, scorează în preferințele oamenilor dublu față de concurentul McDo.

3. Înghețată. Și nu de-aia artizanală, more like de-aia de supermarket.

2. Ciocolată. Need I say more? 42% din toți clienții mei zic că ar fi viața.

1. TA-DA! Coca-Cola. Un zdrobitor 63% dintre cei chestionați menționează băutura acidulată maro pe lista lor de plăceri vinovate. Sub 2% dintre cetățeni menționează Pepsi, asta așa, ca idee.

Până mă mai scotocesc eu de alte concluzii, hai să-mi ziceți și voi, for fun așa, ce ați pomeni în pomelnicul lui “nici mort nu mănânc așa ceva”, și, respectiv, “mai bine mor decât să mă vadă cineva mâncând așa ceva” (orice exagerare este pur întâmplătoare).

Și pentru că e vineri, ceasurile 4 trecute fix, vă urez weekend lejer, fără dezgust și fără vină, cu mâncare bună și, desigur, veselie. Amin.

Mă grăbesc foarte tare, într-o oră tre’ să fiu, practic, în celălalt capăt al Bucureștiului și voiam musai musai să apuc să vă zic două vorbe înainte, mso, excuse the lack of foreplay, dar avem treabă. Zece chestiuni care stau în calea schimbării (în farfurie sau altfel). De ce uneori e dansul bucuriei, iar alte ori e epic fail. De ce una lume poate și alta nu. De ce unii rămân pe vecie afectați de ce-au schimbat, iar alții sunt doomed să tot încerce. Ia.

1. Crezi că există extra glorie care vine din chin. Mintea ta nu poate să conceapă că să schimbi ceva în apucăturile tale alimentare poa’ să fie o treabă lină. Și mișto, ea în sine. Dacă nu presupune efort, e degeaba. Dacă nu reușești să te îmbolnăvești de tristețe in the process, nu meriți succesul. Dacă e ușor, e lipsit de valoare. Drept care, acestea fiind crezute, faci la un fel de-ți alegi cea mai chinuitoare metodă de a ajunge din punctul A în, neapărat, punctul B, de exemplu, metoda voinței. Și apoi îți repeți întruna că oamenii valoroși și cu adevărat șmecheri sunt ăia care reușesc să se chinuie. Apoi ți se super ia de la atâta chin, te descalifici pentru jalnica ta lipsă de anduranță și îți îngropi amarul în juma’ de găleată de înghețată, arătând cu lingura spre câte unul care, uite frățică, poate. Poate să se chinuie și deci, merită întreaga stimă și prețuire a comisiei pentru medalii care nu atestă absolut nimic.

2. Crezi că trebuie să ajungi undeva. Cum ziceam, de la A la B. Eventual într-un interval setat de timp. În general, foarte repede. Nici n-ai început bine să schimbi lucruri, că ți-ai și pierdut răbdarea. Personalul ăsta de Ciulnița merge încet ca dracu și oprește în prea multe halte. Așa că, ce să faci, te mai dai și pe jos. Să-ți dezmorțești picioarele. Faci un rebus. Fumezi o țigară. Că tu crezi pe bune că e despre Ciulnița. Tu crezi pe bune că o sa ajungi. Că ACOLO o să te dai jos de tot și oai, mamă, ce bine o să fie atunci. Totul e despre the foreseeable future. Mai crezi că la Ciulnița în gară e certitudinea. Permanența.

3. Crezi că traseul este fix. Linia neapărat dreaptă care unește punctele A și B. Calea lipsită de riscuri, fie ele și calculate. Când te suflă vântul un centimetru mai la stânga, îți zici: gata, I failed. Și pe urmă… you fail.

4. Crezi că schimbarea înseamnă să-ți dai toată viața cu cracii în sus. Crezi că succesul este conjunctural. Că ține întotdeauna de ce faci, nu de ce faci în capul tău. Încerci să faci tot. Încerci să faci ceea ce ȘTII tu că trebuie făcut, all of it. Numai că după ce chiar te-ai dat de trei ori peste cap, vine ghebos din urmă sentimentul că îți vei viața înapoi. Aia de o știai tu, bună rea. Așa că ți-o iei. Și pe urmă… ți-o iei.

5. Crezi că e totul sau nimic. Nu te mulțumește absolut deloc ideea unui succes parțial. Dacă nu poți să faci totul perfect, mai bine, sincer, nu mai faci nimic. Guess what? Nu poți să faci totul perfect. De la înălțimea standardelor tale foarte înalte, privești realitatea ca pe un film artistic prost. Dar principial ești bine. Jumătățile de măsură nu ți-au plăcut niciodată.

6. Crezi că este ceva în structura ta interioară care te împiedică să ajungi unde vrei. La momentul oportun, ăla în care lucrurile se duc în cap, scoți din sertar polița ta de asigurare în caz de eșec și zici: “Așa sunt eu. Eu… așa sunt.”

7. Crezi că treaba se tranșează ACUM. Că asta e ultima ta șansă să schimbi ceva. Că miza este mare și potențial fatală. Că să nu faci acum ceva e dovadă de nesimțire.  “Nu acum” înseamnă “not now, not ever”. Te sufoci sub presiunea asta pentru că nu vrei să fii genul ăla lame, despre care toată lumea știe că se complace.  Vrei să ieși din borș. Vrei să lupți.

8. Crezi că schimbarea în farfurie e o luptă. Pleci în ea ca la război. Te întrebi dacă o să te mai întorci acasă, la nevastă și copii. Dacă o să mai ai, practic, tot două picioare. Și ai parte, practic, de o experiență la fel de plăcută ca războiul. Și ești, practic, singura victimă a unui război care există numai și numai în capul tău.

9. Crezi că ai adunat toată informația relevantă. De fapt, ai adunat informația care îți convine ție. Care validează unul sau toate punctele de la 1 la 8.

10. Crezi că fericirea ta depinde de asta. Și nu există presiune mai mare pe lume decât propria fericire. Și sub presiunea asta, you fail. Doar ca să rămâi în cap cu certitudinea că dacă ai fi reușit, atunci… atunci ai fi fost, în sfârșit, fericit. Certitudinile sunt viața ta. Chiar și atunci când sunt nașpa. Mai bine, practic, certitudinea unei nefericiri, decât incertitudinea unui outcome care este POSIBIL să fie unul fericit.

Și acum, in reverse: nu te chinui; nu te gândi că trebuie să ajungi undeva; rătăcește-te; riscă ceva, dar nu-ți da toată viața peste cap, că o să o vrei degrabă înapoi; fă ce poți, e puțin, dar va conta; nu te descalifica; nu te cronometra;  dă cu pace; înțelege că nu știi tot, ci doar tot ce îți convine; nu clădi fericire pe juma’ de găleată de înghețată, indiferent că e jumătatea plină sau aia goală.

Și nu în ultimul rând, celebrate your fuck ups 😀 E singura cale să crești.
_

foto: http://www.meetup.com/Think-Act-Change/events/169725742/

 

Despre zahar nu am niciun cuvant de lauda. Gandul ca oameni educati, destepti, cititi, ba chiar cunoscatori in ale nutritiei, spun ca zaharul ii face fericiti, ma ravaseste visceral, imi vine sa dau foc la punga de margaritar de-un kil (da, stiu, o sa iasa zahar ars, ce bun, nu? pfff!) Ce, va veti intreba, e la radacina acestor sentimente puternice? Pai, simply put, m-am saturat sa vad ce face zaharul din otherwise awesome people. M-am saturat sa vad femei care tin Dukan pentru ca, magie!, au voie prajituri dupa retete speciale Dukan. M-am saturat sa vad cola normala inlocuita cu cola light. M-am saturat sa aud “eu nu mananc dulciuri, doar fructe in cantitati industriale”. Imi vine sa plang de nervi, jur:) Nu se poate, nene, nu se poate asa ceva! Ceva trebuie facut. Fiindca ala care a zis primu’ “sugar free”, precis avea in cap nu inlocuirea zaharului cu aspartam, ci eliberarea omului din zaharoasele hatzuri ale lui zahar zaharovschi. Deci piei, zahar, piei! Mars de-aici, n-auzi?! Tu si toate neamurile tale odioase! Adio! Hasta la vista, baby! Sunteti cu mine? ‘Ai sa-mi trag una, ce-ar fi sa va scap de o mare problema? Read on, my friends, read on!

1. ce e zaharul

Nu, pe bune. Un pic de chimie n-a omorat pe nimeni si tre sa know thy enemy daca vreti sa-i veniti de hac. So, avem asa:
a. Monozaharidele – adica glucoza, galactoza si fructoza.
b. Dizaharidele – adica diverse combinatii de monozaharide: maltoza = glucoza + glucoza, sucroza = glucoza + fructoza si lactoza = glucoza + galactoza.

Sucroza este ceea ce numim, comercial, “zahăr”. Cand va uitati pe un ambalaj si vedeti “zahăr”, aia inseamna. Iar cand vedeti “zaharuri” sau “glucide”, poa’ sa fie un platouas din cele de mai sus. In doua cuvinte, monozaharidele si dizaharidele sunt ceea ce se cheama “carbohidrati simpli”. Si nu prea e nimic simplu in ceea ce ii priveste, din pacate.

Diferenta dintre toate soiruile astea de zahar este data de felul in care le metabolizeaza omul. Glucoza, de exemplu, e combustibilul universal pentru fiecare celula a corpului nostru. Adica e chestiunea care ne da energie. Fara ea, am fi, literally, dead meat. Pentru ca toate organele au nevoie de glucoza, doar 20% din ea se metabolizeaza in ficat. Fructoza, in schimb, este metabolizata de ficat in proportie de 100%. Din acest punct de vedere, seamana bine cu alcoolul. Asa ca, vedeti voi, ce se intampla acum in America, unde zaharul normal (sucroza de care spuneam mai sus) a fost inlocuit aproape in totalitate cu fructoza extrasa industrial si izolata de alti nutrienti care se intampla natural in acelasi aliment ca si ea, este un mare semnal de alarma pentru noi toti. Natia asta se indreapta spre dezastru metabolic in masa. Adica cum adica? Pai asta ne aduce la urmatoarea intrebare, si anume…

2. este zaharul moartea?

Ei bine, raspunsul este “da”. Si nu de azi de ieri. Din ce in ce mai multe studii atesta faptul ca zaharul in exces este principala cauza de boala cronica si letala. Da, zaharul, micutul, dragutul, e bomboana de pe coliva noastra (Mercola). Cum lucreaza dansul-dracu-gol? Pai:

• intre altele, e un un drog, care, ca orice drog, da dependenta. Vedeti in infograficul din deschidere de ce, pentru multi dintre noi, nu exista “umpic” de zahar, dupa cum nu exista nici “doar o tigara, doar dimineata, doar de revelion”. Nu nene, zaharul e o substanta highly addictive, care, odata ce te-a inshfacat, te transforma in no time din om liber in dependent.
• excesul de zahar taxeaza ficatul, am povestit mai sus cum. Da, zaharul e o toxina, oameni buni.
• zaharul propovaduieste inflamatia la nivel celular si, nu stiu daca stiti, dar inflamatia e fix, dar fix ceea ce nu vrei sub nicio forma in corpul tau. Inflamatia vaselor de sange poate duce la boala cardiovasculara. Inflamatia poate duce si la cancer. Pe scurt, lantul zaharel – inflamatie – boala naspa e cam cert.
• zaharul, soc si groaza, ingrasa. Da ma, stiu ca stiti, dar poate nu va dati seama ce inseamna asta de fapt. Nu e ca bagi zahar si rezulta love handles. Nu, este mult mai nasol de atat. Zaharul halit messes cu metabolismul omului, care nu mai stie de capul lui. Pacaleste organismul intr-un mod barbar, facandu-l sa devina in scurt timp absolut incapabil sa-si regleze singur apetitul. Google “insulin resistance” daca vreti sa intelegi mai bine dimensiunea problemei.

Sunt asa de multe lucruri de zis despre cum ne omoara zaharul, si not enough time. Sunt sigura ca multi dintre voi aveti curiozitatea sa investigati problema pe cont propriu, daca nu ati facut-o deja. Pana atunci, sa zicem ca ma credeti pe cuvant si sa mergem mai departe. Si anume la punctul trei…

3. cum stii ca esti dependent de zahar?

Nu poti trai fara gogosele umplute, care fac poc in gura si te umplu de slurpiness?
Nutella pe paine ti se pare o idee buna de mic dejun (posibil, singura idee buna de mic dejun)?
Iti mananci de pe buze strugurelul cu miros de prajiturica?
Te trezesti noaptea ca sa faci pisu si in drum spre baie te impiedici de cutia de zahar cubic (unu mie, unu tie, unu mie, unu mie…)?
Te trezesti noaptea sa faci pisu, nu gasesti zaharul cubic si, next thing you know, esti la benzinaria non stop de la coltul blocului, in uggshi, pijamale si lacrimi?
La intrebarea “ce ai lua cu tine pe o insula pustie”, raspunzi lejer “tigaia de clatite”?
Gandul de a nu avea tigaie de clatite pe o insula pustie iti cauzeaza mancarici in cap de piept?
Mananci oul kinder al copilului?
Dar miere cu lingurita?
Intre o poza cu Ryan Gosling si una cu o felie de tort, alegi tortul?
Intre demnitate si zahar, alegi zaharul?
Intre orice si zahar…

Felicitari, ai castigat o dependenta.

4. cum scapi de dependenta?

Daca as sti sa rezum asta in doua vorbe, m-as umple de bani. Sa facem, totusi, o incercare.

“the 30 day NO SUGAR challenge”

Yep. That’s it. Nu mancati niciun strop de zahar si niciun substitut al acestuia, timp de 30 de zile. Nu zahar in cafea, nu miere in ceai, nu dulciurele, nu ciocolata, nu siropel, nimic, nimicutza. Nu suc natural, nu cola zero. Nimic care contine zahar si absolutamente nimic pe care scrie ‘SUGAR FREE’. Nu mancati mai mult de un fruct pe zi. Reduceti sau eliminati fainoasele. Nu paine alba din comert. Hell, nu paine alba punct. Fiti cu ochii in patru, cititi etichetele, atentie la zaharul ascuns in alimente.

Hai, facem treaba asta? Nu aveti nimic de pierdut, I promise you. Dupa doar o zi-doua fara zahar, o sa incepeti sa simtiti beneficiile pe propria piele. Bye bye balonare, la revedere cosuri pe fatza… Zau! Iar daca odata cu detoxul asta o sa bagati si niscai sport, va asteapta la final de luna un cantar contrariat. “Fuckitty fuck fuck, cine e sexoshenia silfida?” “Pai ce sa vezi, sunt chiar eu!”

5. pai si dupa astea 30 de zile?

Ce iti fac astea 30 de zile de lipsa zahar se cheama RESET. Pe langa break-ul metabolic pentru care organismul tau o sa-ti zica sar’na, se intampla, in chip fericit, o resetare a mecanismelor de reglare apetit, care, in cazul tau de depe de zahar, erau de mult pe butuci. Pofta de dulce dispare. Incepi sa mananci cand iti este foame. Adica incepi sa stii ce e aia foame si cum se manifesta ea. Incepi sa intelegi lucruri despre tine. Se limpezeste capul. All of a sudden ti se pare absurd totul. Cum ai putut sa crezi vreodata ca ciocolata vindeca raceala? Srsly, dude, WTF?:))

Bun. Cu acest nou state of mind, here comes 30 de zile later si tu, tu cu mintile la tine, ai o alegere de facut. Pentru prima oara in ages, alegerea e la tine. Adica pe bune, o luam de la capat cu agatatul de tejghea la Lukoil in miez de noapte? Sau facem reframing total la treaba cu dulcele in viata omului, asa incat sa desfrunzim situatia de penibilitati si sa alegem doar ceea ce se califica drept “experienta”?

Stati cu mine, ca this is totally going somewhere. Ce vreau sa zic e ca da, exista zahar care vine la pachet cu viata, cu traitul misto (pasteis de belem la Lisabona, nush ce fensi prajiturica la Paris, desertul brilliantisim care incheie o cina la AGO, o “every now and then” Cola la sticla, aburita de rece ce e, doua cupe de inghetata artizanala – 100% ciocolata, no milk, ahhhh, the yumzors, cozonacul mamei, la Craciun si la Paste… you name it). Si pe urma exista zahar care nu vine la pachet cu nimic, zaharul rusinii, ala care te transforma din fiinta ravisanta si adunata care esti intr-o ciumafaie despletita emotional, care si-ar taia o mana si un picior ca sa primeasca, chiar si sub forma de Eugenia, doza mult dorita.

in fine

N-am vorbit nimic despre cat suntem de indoctrinati, n-am vorbit despre fructul oprit care, si el, avea zahar. Sunt multe, prea multe de storcoshit intr-o dupa amiaza. Dar daca v-am atins, macar partial, ma declar multumita. Cine stie, poate intr-o zi o sa ne strangem intr-o carciuma sau ceva, si o sa povestim mai ghebos despre toate.  Pana atunci, sper si vreau sa cred ca sunteti cu mine. Ca va bagati la 30 de zile fara zahar. Pe mine aici ma gasiti, pentru suport. Intrebati-ma orice. Turnati ofuri si comentarii. Dar incercati, ma. Intrati in joaca asta si de nu v-o fi mai bine, n-aveti decat sa-mi ziceti mie de… well, dulce:))

Si da, special am ales sa public postarea asta la ora la care scade glicemia:) #crazybitchfromhell #mwahahahhaha

I have a confession to make: mai stiti voi aventurile mele prin Baneasa Shopping City, stiintifico-fantastic repovestite aici si aici? Ei bine, aflati ca de fapt totul a fost o schema elaborata conducand catre adevaratul test de dibacie urbana: achizitionarea , toate-toate, in mai putin de o zi.

La prima vizita, siret deghizata in “fata care manca inghetata/cucoana inofensiva cu palarie cu pene” [blend in, I always say!], am mapat toate magazinele prevazute cu horn, pe unde sa se tavaleasca de sus in jos grasu’ cu pantaloni rosii. M-am intors, cateva saptamani mai tarziu, pentru inspectia tehnica periodica pe baza de lapte, biscuiti si vita mongoleza. Pentru ca, in fine, duminica asta, inarmata cu nothing but a fat credit card, sa-i dau lovitura de gratie: “Alo, mallu’, da-mi tu mie cadourile tale frumoase, ravasi-ti-as sclipiciul!”. Ei nu, nu pot sa va spun ce contineau sacosele mele de hartie la momentul T zero+1 zi, cand am parasit feerica incinta. Nu de alta, dar nu stricam surpriza oamenilor ce urmeaza a le primi. Ce pot sa va ofer, insa, e conspectul meu de la fata locului, in cuvinte si fotografii, ca poate va vin idei. Feel free sa considerati asta o leapsa pe cadouri. Sa incepem, dara. Pun degetul pe harta orasului cumparaturilor, Baneasa, si ziiiiic…

1. c a r t u r e s t i

Curat raiul cadourilor de Craciun acesta este. Jumatate de duminica estimez sa mi-o fi nu pierdut, ci gasit, in aceasta superba librarie, cred ca cea mai noua din “lant” si cea mai cu totul si cu totul de aur. Unde gasesti cadouri pentru toti, iar experienta ta de cumparator e un cadou pentru tine. De la carti (de bucate, whate else:P)…

la all sorts of yummy stuff (lemon curd, ciocolata Valrhona, condimente pentru cocktailuri, gemuri artizanale, ceaiuri in cutii lucioase, biscuiti, case de turta dulce, cafea organica fair trade – to name but a few),

plus de toate cele foodie (puzzle gigantic Campbell Soup, muffin kit Snoopie, set de confectionat biscuiti de Craciun cu copiii din dotare, minunatele vase si tacamuri Katie Alice, dar si cratiti, boluri, stropitori emailate sau porci de carpa umpluti cu vatelina),

si, vorba aia, save the best for last, infailibilele Moleskine, care te scot oricand si din orice belea.

Not to mention, dar totusi, sa le mentionam, tricourile mandra chic, cartile-cu-tonele, board game-urile, vinilurile, colectiile de desene animate Disney, concertele pe blu ray, calendarele (au unul cu Londra care e asa frumoooos!), jucariile, ciuciubelele inutile, dar superbe, cartocinele Vintage Christmas, globurile one of a kind si cate si mai cate alte minunatii, impachetate in hartie de cele mai frumoase maini. Cum spuneam, micul paradis al lucrurilor a caror valoare emotionala o depaseste cu mult pe cea materiala, ceea ce le face extrem de proprii pentru a fi oferite in dar.

2. Chocolat

Cozonacul care seamana cel mai tare si mai tare cu reteta familiei, acesta este! Bogat, dens, doldora de nuca si cacao, “umflatul” asta costa 50 de lei si, when all else fails, face un super cadou de Craciun pentru rubedenii, alaturi de traditionala sticla de vin rosu si o felicitare scrisa de mana. Il gasiti pe Chocolat la parterul mallului, pe langa food court si scara rulanta care duce la parcare.

3. Comtesse du Barry

Pentru ciocolata, rosé, dar mai ales pentru condimentele de la Terre Exotique (sare afumata, sare cu sofran, piper din Jamaica… omg, foodie galore;).

4. best of “non foodie”

Diorific – pretioase, glitsy, collectable, le vreau pe toate:)) (work in progress:))[SEPHORA si DOUGLAS]

5. all that glitters… sau e rosu;)

Cam asa pe anul asta. Voi ce-ati cumparat? Hai o leapsa sa jucam! Si in fund sub brad desfacand cadouri sa stam. Ho ho ho! Merry shopping!

Captain’s Log, Stardate 12101.3: Am intrat in Baneasa Shopping City. Un fabulos sistem stelar binar din sectorul traitului frumos, ce prezinta o misiune critica pentru cercetarile noastre de-a dreptul astrofizice. Eminentul meu companion, mademoiselle Boo, va fi instrumentala pentru studiul expulziei cardului din portofel la viteze relativiste, in contextul exploziilor masive de placere care se vor petrece in urmatoarele ore.

Prima destinatie: sMAColine Uuuuu, ce-mi place oja asta! Dar de asta ce zici? Mama, mama cum e asta! Ei daa, asta e cu adevarat misto! Ah, tu pe care ti-ai lua-o? Da, stiu, e greu. Ah, de ce, de ce doar zece degete? Astia nu au acetona aici? La naiba! Deci pe care sa mi-o iau? Ah, imi place cum arata asa, impreuna. A doua destinatie: Douglas. Ei da mai, ai dreptate, ojele astea Dior sunt perfecte! Ah, j’ador Chanel!

Suna telefonul intergalactic. Raspunde Capitanul. “Tu esti, mai Data mai? Engage sau ceva! Ah, sa venim noi la GAP? Beam me up, Scotty!” Se infig in scara rulanta doi convershi tavaliti (ai mei) plus o pereche de botine superbe, mov-electrice (ale lui Boo). With our powers combined, salvam prietenul Bursucu de la moarte clinica prin asfixiere estetica de picior in blug nepotrivit. GAP avand, se stie, cei mai misto blugi. (Ei nu, nu din toata galaxia ma, ce-aveti?! Dar din dulapul meu… precis!) In intimitatea cabinelor de proba, mimam skinny jeans si facem video instagrame cu viitor de meme. I’m too sexy for my car, too sexy for my car, too sexy by far. The way I’m disco-danciiiiing. Mdaaa.

Dupa asa cardio ghebos, avem nevoie de combustibil. Antrepriza noastra spatiala nu poate naviga in siguranta inapoi la Federatie fara sa se fi alimentat cu inghetata si sushi, nu neaparat in aceasta ordine. Caci dupa cum bine spune my (same sex) significant other, Boo, “rule #1 for a happy long term relationship: regularly sample each other’s drugs!”

La Sushi Ko e bun. Bun de Bucuresti asa, dar bun. Mai bun decat celebrul sushi de la Ruse, dar drept ca si de vreo doua ori mai scump. Macar nu ti-e frica sa mananci, ca stiu eu cateva locuri in orasul asta unde bine ar fi sa-ti fie. Si nefiindu-ti frica… mananci, ce sa faci. Zice Bursucu: “As manca mult, mult suhsi, pana mi-e rau”. Si noi: “Dude, nu esti in pericol, one can never eat too much sushi!”

“Word!”, zice si (nume de cod) Un Amic, de dupa punga uriasa de Cinnabon. “Excuse my French (tot el, catre chelner acum), se poate sa-mi mananc cornuletul aici? Stiti, eu nu mananc sushi!”. “Sigur!”, zice omul, de buna cuviinta si credinta. “Va aduc ceva de baut?” “Nu, ca am si Cola!”:))))

Asa. Se remarca pozitiv platouasul pe numele lui Fantasy Set, dar si o combinatie de rolls pe baza de Crazy Crispy, pe care am mancat-o je (Jean Luc). Rawr!

  

De la Sushi Ko pana la Haagen Dazs e o zvarlitura de bat. Asa ca intram in Peek&Cloppenburg, cat sa se aseze pranzul si sa abordam problema desertului cu simt de raspundere. Isi ia Boo o camasa azurie, io un tricou cu dungi, pe care il plimb pana la casa si inapoi (fac asta din ce in ce mai des in ultima vreme, pe modelul “it’s the journey, not the destination”:p) Coliziunea cu planeta rece sloi nu mai poate fi evitata. Ne izbim frontal de: doua cupe de beligian chocolate si caramel sarat, cu topping de nuci caramelizate si “decat” o cupa de cappuccino truffle (ah, cum e asta, moartea nefericirii, jur!), cu cirese amare poposite in cuib patrat de waffle cald. Langa astea, cate un espresso. Si noi, ca fetele: “Picard, trai-ti-ar, este raiul asta, sau ce?”, la care Picard: “These are the voyages of the starship Enterprise, dupa cum stii. Adica to boldly go where no man has gone before, but women often do!”. “Afirmativ!”, zice Boo, si mai ia o lingurita de rai.

PS: Baneasa Shopping City si The Practice m-au instigat sa traiesc frumos sambata asta (as if I know any other way, wink wink). Drept care, in ciuda faptului ca trebuia sa fie soare, dar a plouat, iar eu trebuia sa am ciorapi colorati si funda in par, dar am avut blugi rupti si ciufulitura de om pe care toata noaptea l-a bazait un tantar (la intrebarea “dar ce, mai exista tantari?”, raspunsul este “da”), ne-am prezentat dimineata la Baneasa si ne-am mai extras din filmul asta seara. La final de zi, nu ne cocosau pungi mari, lucioase, dar, vorba aia, o zi intreaga in loc de pierzanie mall cu my bff – priceless! Oops, asta era alta reclama. Luna viitoare, episodul doi: la Baneasa mall cu iubirea vietii. Bine c-am mancat acum fineturi, caci urmeaza probabil o dieta monogama pe baza de popcorn. Vorba aia, sa luam si nachos. You… complete me!

Exista duminici in care te trezesti inainte sa cante cocosul, iti sufleci manecile, framanti o paine de casa, fierbi o gaina, faci din ea supa cu galuste, rumenesti bucatile de carne in unt, le tragi frumos in ciulama si te ocupi sa le sada alaturi o mamaliga la tuci. Cat fierbe mamaliga, numa’ bine-i gata si prajitura. Pe la 12, toate-s la locul lor. Masa-i infatata cu alb imaculat. Pe o farfuriuta e patrunjel proaspat tocat, pentru supa. Mamaliga-i rasturnata pe fund de lemn. Prin geamul intredeschis adie vant de vara. Miroase a liniste. Familia intreaga mananca in tihna. Dupa care se culca toti de pranz, vasele pot sa mai astepte. Da, clar exista duminici de-astea.

Ei, si pe urma, exista celalalt fel de duminici, in care te trezesti cu intarziere, ii fierbi copilului un ou, tie o cafea, te urci despletita pe cal si tagadam tagadam la Simbio, sa te vezi cu mamele, sa mananci mic dejun si sa stai fix pana s-ar face vremea de dejun. Sa pleci ultima, s-o iei in sus pe Selari, sa te impiedici grav cu fatza in doua cupe de inghetata artizanala, sa petreci apoi un ceas la libraria cu carti ieftine, din cap de Lipscani. Sa-ti iei de dus si de-acolo, doar ca s-o arzi dubios intr-un Sephora, unde sa-ti folosesti, in sfarsit!, cuponul de 10% reducere. Sa mananci de pranz tarziu la o trattorie si s-ajungi acasa aproape in timp pentru cina. Ei da, aste-as duminicile in care vrei sa existe in frigider, pregatit de altu’ de cu seara, niste aluat de pizza. Si mai vrei sa ai niste mozzarella de calitate si, eventual, un borcan cu passata de rosii, facuta-n casa. Plus tot felul de margele, la libera inspiratie.

In chip convenabil (si nu neaparat intamplator:)), aveam de toate astea la rece duminica la 6 seara, cand am ajuns acasa (mare haimana ce sunt!). Aluat de pizza framantat de my better half (pe numele lui, Simplizabest Naie), mozzarella Granarolo (senza conservanti, si de-aia-n zer, si de-aia chunky, pentru pizza sau gratin-uri), sos de rosii roz, fiert chiar de mine intr-o alta duminica, si tot felul de bunatati proaspete, care aveau sa faca obiectul unor mici pizze gourmet de hranit intreaga familie.

Paranteza: aluatul de pizza e treaba simpla, in masura in care gandul de a va mess-ifica din cap pana-n picioare cu faina si “lipici” nu va provoaca fiori reci pe sira spinarii. Din fericire, lucrurile s-au petrecut, dupa cum v-am zis deja, in absenta mea, dar am aflat pentru voi, din surse sigure, ca s-a folosit 1/2 lingurita de drojdie uscata, “desfacuta” cu cca o ceasca de apa calduta. Lasata sa zaca asa 15 minute. Apoi desertata in craterul central al cca 300g de faina alba, poposita intr-un castron si “scobita” la mijloc. In faina – musai si juma de lingurita de sare. Asa. Framantata chestia asta vreo zece minute, cat sa se faca matasoasa si elastica. Invelita in folie de-aia alimentara si refrigerata pana la folosire (dar nu 1000 de ani, more like cateva zile, cel mult).

Asa. Despre momentul “folosirii” o sa vorbim imediat. Care moment se afla la intersectia lui “mor de foame” cu “mi-e o lene de ma doare” si “mama, ce tarziu e”. Ei, si cum stateam eu a prost in intersectia asta, iau coca, o framant un minut-doua si o impart in 8 parti egale. Intind la ele cat sa se faca “cerc”. Mozolesc fiecare minipizza cu putin ulei de masline. Le astern pe toate intr-o tava mare, pe hartie de copt. Le manjesc cu oleaca de passata de rosii si le garnisesc ghebos cu mozzarella. Excesiva, fibroasa, topibila, preafericita mozzarella. Ei da, asta e basic pizza margherita. Mai departe.

Minirotocoalele se coc in cuptorul preincins la 200C pret de maxim 10 minute, ideal la pizza mode, daca stie cuptorul. Blatul sa fie crunchy, branza sa fie topita, dar nu “arsa”. Imediat ce le-ati scos, napustiti-va asupra lor cu ce-aveti la indemana. De exemplu mozzarella in zer, rosii cherry, rucola, prosciuto crudo si masline verzi. Sau mozzarella, pasta de masline, rosii uscate si ansoa. Sau anghinare din conserva, mozzarella si busuioc. Orice, zau, chiar orice. Numai sa va placa si sa mearga “raw”. Ca nu ne mai intoarcem in cuptor pe caldurile astea, nu nu.

Gusto della leggerezza, zic italienii astia de la Granarolo. Ei, da, curat gustul usurintei ce e mozzarella asta. Din cate te scoate ea cand ti-e foame, dar si lene. Pana si un platou simplu de caprese pare ceva studiat. Iar cu minipizzele astea gata-n cateva minute, sansele sunt sa rupi gura targului. Chiar daca, uneori, targul esti doar tu:)) Ia sa le dau eu si-un “party” tag, ca sa fie clar.

Vestea buna e ca am supravietuit primei curse oficiale din viata mea. Balul debutantilor – cursa populara. 3.8 km zic ei, oleaca mai putin de 3 km zice Nike+. A fost… epic. Un ritual initiatic scurt, dar concentrat, la finalul caruia ma simteam ca un pui la rotisor, care se mestecase singur. Dupa cateva saptamani cu emotii crunte si vesnica anticipare a momentului, in care am citit tot ce se poate citi despre ce e aia alergat la deal, dar n-am reusit sa ajung sa fac vreun test pe undeva pe-afara, a venit ziua si-a venit cursa si-a durat asa, extraordinar de putin. 20 de minute, 23 de secunde si gata.

Am alergat side by side cu iubitu’ meu, care, desi a iesit de mult din zona lamezorshilor (si acum Boo o sa ma certe iar, cica sa nu mai zic ca-s lame, dar chiar sunt, ce sa-i faci:)), a fost asa de dragut incat, in loc sa se duca la 10k, a  venit cu mine la populara si si-a potrivit pasul cu al meu, coz he loves me that much, da da da! Am gresit culoarul, am murit de cald, am si mers putin mai la sfarsit de cursa, dar una peste alta, am terminat, am terminat impreuna, am terminat pe locul 442 din 1122 de alergatori de cursa scurta si si si cel mai important, am alergat integral bucata de deal.

A fost pentru prima si ultima oara cand am alergat la cursa populara. Data viitoare, cel mai probabil la anul, merg si eu cu oamenii mari, la 10 km. Unde-ti da tricou oficial Adidas, medalie mare si bureti cu apa rece:)) Ma uitam asa cu jind la toti cei cu numere de semi si de semi-semi, aproape ca as fi zis ca nu voi fi in veci acolo, daca nu as fi stiut ca acum doua luni nu eram in stare sa alerg nici pe trecerea de pietoni la schimbarea culorii semaforului daca viata mea ar fi depins de asta (si uneori depindea:)).

Cum zice Iepu’, sunt felisssita felisssita felisssita! Ma intorc la sala mea si la banda mea cu mai mult drive decat pana acum si ii rog pe toti cei care au injurat duminica “nenorocitu” de cross care le-a blocat lor circulatia, in orasul lor pe banii lor si pe muzica lor, sa aiba in vedere ca acesta este un eveniment caritabil, unul acreditat si inscris in calendarul international AIMS, unul care pune Bucurestiul pe harta internationala a maratoanelor, alaturi de alte capitale europene ce gazduiesc anual astfel de evenimente. E o competitie care include pe langa semi-maraton, 10k, stafeta si fun race, o cursa a copiilor, precum si cursa scaunelor cu rotile, destinata persoanelor cu dizabilitati. E ceva cu care sa ne mandrim, stiti:)

Felicitari tuturor participantilor, especially to my bff Boo si my fellow food bloggers Monica foodie family si Madalin wine&knives, toti trei in the awesome department!

PS: Motivul tuturor actiunilor voastre sa fie iubirea. Dedesubtul tuturor cuvintelor voastre sa fie bunatatea. Umplutura tuturor lingurilor voastre sa fie inghetata. Ok, I made that one up:))