Buna dimineata de luni! Doresc sa le transmit pe aceasta cale prietenilor de la Bucate pe roate ca mi-e dor de checul molcutz si ca mocangeala de marti (da ma, orice comanda de mancare data martea la Bucate vine cu ceva on the house – si nu, nu e necesar sa va sincronizati cu cele trei ceasuri rele) nu e la fel fara dansul. Jos negresa, traisca virgula checul.

Stati cu geana pe ei aici: http://www.facebook.com/bucateperoate.ro, se intampla every marti, like clockwork.

Despre cum mananc io morcovi cruzi si beau ceai de sunatoare povestim alta data. Ca doar n-o sa ne stricam cu totii saptamana. Mai bine la negresa sa poftim.

Pentru ca ieri am mancat iarasidinnouwtf pizza, se reporteaza pe azi burgerii de curcan fara chifla, facuti fix dupa reteta asta - http://easypeasy.ro/2011/04/burgeri-de-curcan. Langa dumnealor, o salata cretzofolina cu morcovi noi si dressing de rucola (o cutie de rucola, zeama de la o lamaie, niste ulei de masline cu busuioc, doua lingurite de mustar de calitate, o manuta de chilli flakes, sare dupa gust – toate astea mostrflocite la blender). Atat, ca am treaba. O zi cu spor s-aveti!

Ei, si in seara asta, usor cherchelita binedispusa de mirosul de putincammult vin care ma impresoara dinspre cuptor (unde se rumeneste o bucata de pulpa de porc pe care am dezghetat-o crezand ca e curcan, deh, soarta!), mi-a venit asa, sa ma joc si eu de-a trusted brands, adica sa va povestesc care-s brandurile mele preferate. Acelea care ma striga din raft, imi baga limba in ureche si raman cu mine pana cand moartea ne va desparti. Acelea pe care, in supermarket fiind, de exemplu, le caut cu ochii in galantar, deoarece simpla lor prezenta acolo imi da o stare de confort, de, gen, iarba verde de acasa. Asadar, urmand strada cu caramizi galbene a categoriilor europene din sondajul Readers’ Digest si cotind brusc la dreapta, inspre categoriile de consum relevante pentru mine, vin si zic asa:

• SUPERMARKET: DM si MEGA IMAGE (nu pot alege unul, cumparaturile mele se impart clar intre acestea doua)
• UNT: Delhaize (marca proprie Mega Image)
• LAPTE: Oly IAURT: Oly 2% cu probiotice SMANTANA: Campina LAPTE PENTRU COPIL: Dorna Ecologic IAURT PENTRU COPIL: Napolact BRANZA: marca proprie sibieni, piata Moghioros:))
• CASCAVAL & SUCH (da, stiu, un produs dezgustator, but if I must:D): Cheddar Hochland MOZZARELLA: Delaco
• PUI: Puiul Osenesc CARNICA IN GENERAL: Angst (fostul) PESTE CONGELAT: somon DelMare si ton marca proprie Mega Image
• PASTE: Barilla OREZ: Riso Scotti MALAI: Alnatura Bio, marca proprie DM CEREALE: Weetbix
• ULEI: de masline extravirgin Greek Oil marca proprie Mega Image
• CONDIMENTE: Arbre bio – Plafar
• LEGUME CONGELATE: marca proprie Mega Image CONSERVE: Marca proprie Mega Image GEMURI: Vita (Orhei-Vit)
• APA: Devin BERE: Ursus
• PRODUSE DE CURATENIE: Pronto Multisurface, Ajax Multipurpose, Cif Cream, Domestos, Sano Floor Plus, DenkMit Nature lichid de spalat vase (marca proprie DM), spray de curatat cuptorul DenkMit, lichid de spalat geamurile DenkMit, dero lichid si balsam de rufe DenkMit,  pastile pentru masina de spalat vase DenkMit, scotzator de pete: Earth Friendly Products
• BABY RELATED: cu urale si maxima recunostinta – Alverde si BabyLove (marci DM)
• ELECTROCASNICE MARI: Indesit MICI: robot de bucatarie Braun Multiquick, steamer Tefal

Si acum voi:D

De niste saptamani bune mancam: oua, pizza, pizza, pizza, oua, oua, pizza, oua. Fireste ca am ajuns iarasi la saturatie, sa tot fie a o suta oara cand zic asta in ultimul an de zile. De ce, ma veti intreba, se intampla aceasta treaba? Pai. Pentru ca este foarte greu sa fii gospodina in bucatarie, supercalifragilistica la job, nevasta in dormitor si mama cuiva, vesnic vesnic.

Ei, si acum ma adresez femeilor suficient de nebune ca sa incerce asta, si le spun asa: chiccas, va invit sa luati parte la pandalia meal planificarii. Haideti pe noi un experiment sa facem, iar daca mai traim si saptamana viitoare, inseamna ca suntem din vita nobila a lu’ Wonder Woman si putem umbla in chiloti albastri pe strada fara sa ne ia politia, pentru ca, nu-i asa, putem face, si anume, orice.

Planul “moartea lipsei pachetelului de pranz pentru la birou”, facut inca de saptamana trecuta, si-a gasit aplicatie de luni, totul incepand lunea. Din mers am mai schimbat una alta, de exemplu ieri am umflat ghebos tortillele cu strips de curcan in loc de pui, dar in mare asta e ideea.

Ajungem la pranzul de azi, pe care trebuie neaparat sa-l prezint, deoarece 1. este foarte bun si 2. m-a surprins. Budinca de macaroane cu ton. Eu la tonul din conserva nu ma excit deloc, mai degraba l-as considera a mega bleax situation. Si totusi, aceasta budinca nu e rea deloc. Deloc deloc. Deloc deloc deloc. Deloc deloc deloc deloc… If you catch my drift.

Se fierb macaroanele in apa cu sare (o portie = o cana de paste uscate). Se scurg. Se azdrunca intr-un vas de yena. Se avanta peste ele niste conserve mici de ton in ulei de masline, uleiul scurs lejer in prealabil (o conserva de ton de cca 80g per portie). Se mai pun o conserva de porumb si niste mazare congelata (cca o ceasca plina cu varf pentru fiecare portie).

Si-apoi, piesa de rezistenta – se prepara rapid intr-o ulcica o supra crema de telina – dintr-o telina potrivita, fiarta in putina apa cu sare, eu am pus si radacina, si frunze, pe care frunze le-am scos din apa inainte sa pasez treaba. So, revenind, telina fiarta in apa se paseaza in legea ei cu blenderul vertical, se incorporeaza in ea niste smantana dulce, piper proaspat macinat si nucsoara. Se varsa zeama asta in vasul de yena, borfolind bine pastele, sa se imbrace corespunzator in lichidul inmiresmat. Pe deasupra se rade branza cheddar si tot pe deasupra se tranteste un ou batut bine. Budinca zace la cuptor la foc mic timp de 30 de minute. Supa aia de telina face toti banii, fara ea nu cred ca mi-ar fi placut asa tare. Pofta buna, I hope you live to tell the story!;)

Nu va lasati pacaliti de titlul asta… sugubat, adevarul adevarat e asa: cand am citit prima oara mailul Roxanei de la GH, era sa lesin. Asa o combinatie de “ah ce-as vrea, dar ce mi-e frica” nu am mai experimentat de mult. Ok, ma bag, ma suflec de maneci, deschid Cartea Regala de Bucate a A.S.R. Principesa Margareta la pagina 50 si execut chilli con carne (nicio emotie, been there, done that, mancat mult, beaucoup de mniam mniam). Ei da, dar daca nu castig? Daca nu sunt eu printre cei cinci alesi? Cum o sa traiesc cu asta? O sa sufar ca un caine, zau. Si, pana la urma, de ce-as castiga? De ce m-ar vrea taman pe mine, care ma scald in porc si festelesc graiul curat romanesc de-o maniera execrabila pe blogul aci de fata? De ce eu, cea care detine o pereche de adidasi Nike pe post de incaltari de gala si zero table manners asortate la dansii? (manuirea corecta a furculitei si-a cutitului mi se par, chiar si acum, la cca 33 de ani, o mare, mare arta).

Ma, deci vroiam si nu vroiam sa particip, m-am codit, m-am socotit si-am zis asa: da Doamne sa ma  aleaga, iar de nu, da Doamne o fasolica strashnica sa mancam, pentru care iti multumesc. Si-asa m-am pus de-am facut o tigaie mare de chilli con carne.

Reteta regala spune ca avem nevoie de: 900g de fasole rosie (am folosit conserva Bonduelle), 450g rosii fierte sau din conserva (am folosit conserva de rosii bio Alnatura de la DM si am inmultit cantitatea cu doi), 450g carne tocata de vanat sau vita (am ales vita, nu mananc pufoshenii, stiu, sunt ipocrita, asta-i viata, we all draw the line undeva:D), o ceapa mica tocata marunt, 100g ardei iute proaspat pisat, o lingurita de chimen, o lingura de oregano, o lingurita de piper negru, 80 ml ulei de floarea soarelui, sare dupa gust.

Ei, dar pentru ca brief-ul era “luati de personalizati voi reteta asta cum va taie inspiratia”, am facut mici modificari pe lista de ingrediente: am inlocuit ardeiul iute proaspat din compozitie cu peperoncino, ardeiul proaspat pastrandu-l pentru servit; am mai pus pe lista niscaiva boia dulce de casa, adusa de la Targu Mures, o bucata de bat de scortisoara, niste ardei capia rosu-dulce, o ceasca de suc de rosii bio, o lingura de smantana grasa si un fir de ceapa verde, pentru servit. (Na ca m-am expus complet!)

Sunt doua motive pentru care am ales reteta asta: unu – se face singura si doi – miroase dumnezeieste. Nu, really. Adica stiti legenda aia cu ambrozie si nectar? Ar trebui sa fie ambrozie, nectar si chilli con carne, asa de spectaculoasa e aroma care se degaja din tigaie in timp ce preparati marsavia asta la adresa siluetei. Daca m-as pricepe, as scorni un cuvant anume pentru mirosul de chilli con carne, ceva din zona alintaroma-boswelox-actiregularis-and-other-nonexistent-advertising-mumbo-jumbo. Zau, merita un cuvant, sa ma ajute cineva care vinde cuvinte, va foarte multumesc.

Din papuris mai aproape de voi, revin cu reteta. Intr-o tigaie mare, cu pereti inalti, se pun la calit ceapa si ardeiul capia, tocate marunt. La calit, adicatelea in ulei, ca sa fie clar pentru toata lumea.  Ardeiul asta rosu, va asigur, isi merita locul in reteta, pentru ca aduce o bine-meritata dulceata intregii afaceri. Se amesteca vartos in tigaie cu lingura verde de plastic de la Ikea (doamne, de cand asteptam s-o folosesc, am cumparat-o pentru ca era o-bli-ga-to-riu sa am asa ceva, nu, nu incercati sa faceti asta fara lingura verde, totalmente faux pas). Cand ceapa este aurie, se adauga carnea tocata, despartita bine, caci altfel, perisoare veti manca.

Reteta originala zice sa pui condimentele in sos dupa ce pui fasolea si rosiile. Mie imi place sa le pun inca de pe-acum, sa inmiresmeze carnea. Cand aceasta capata o culoare uniform-maronie pe toate partile, pac venim cu conservaraia. Fasole, rosii, sare, piper, inca niste condimente daca simtiti nevoia (eu am simtit-o).

De la mine putere, mai puneti, va rog, nitel suc de rosii, cam o ceasca, pentru ca veti vrea mai mult sos. Puneti si-o bucatica de bat de scortisoara, pe care il ejectati din oala dupa vreo trei-cinci minute. Acoperiti vasul si lasati sa fiarba la foc molcom, amestecand din cand in cand si turnand nitica apa fiarta daca se ingroasa gluma.

Dureaza cam o ora pana-i gata. Timpul trece greu, limba se frige cu anticipatie la fiecare descoperire de oala. Cand e gata minunea asta (dar mai cu seama a doua zi, dupa ce-a avut ragaz sa-si lase tot gustul), se serveste cu o lingura de smantana, o ceapa verde si oleaca de ardei iute proaspat zdrobit.

Pe final as spune doar asa: ceci n’est pas un pipe, acesta nu este chilli con kitty, iar eu nu sunt neaparat cea mai potrivita alegere pentru Cina Regala. Imi lipsesc eticheta, discursul si retinerea pe care, imi imaginez, ar trebui sa le ai pentru asa un eveniment special din viata omului. Daca voi fi intre cei cinci, voi incerca sa ma comport mai frumos decat atunci cand l-am cunoscut pe Jon Bon Jovi in context profesional si-am sfarsit prin a ma agata de gatul dumnealui cu entuziasmul bolnav al unui adevarat groupie (Jon, sa facem o poza, te rog, vrei? Acum? Dar acum? Poate acum? – ei da, poza exista after all;). Deci nu, nu asa. Promit sa fiu cuminte. Desi primul gand care mi-a venit in cap cand am primit invitatia la concurs a fost: OMFG ce tare ar fi s-o iau pe Iepu cu mine, sa se cunoasca cu A.S.R. si-apoi sa-i impuiez capul de-acu’ si pana la maturitate cu povestea asta, cam asa cum imi povesteste mie mereu mama ca la 2 ani am tras-o de par pe Maria Dragomiroiu la un spectacol.

http://newsroom.electrolux.com/ro/2012/04/12/electrolux-invita-bloggerii-de-food-la-o-cina-regala

Cat de misto poa’  sa fie sentimentul asta, cand eu sunt un fir de iarba intre jde alte fire de iarba, contaminate cu verde! Fericirea e epidemica. Va doresc Paşte fericit!

siiii. a trecut o saptamana de cand sunt back in business. e foarte adevarat ca inca n-am intrat intr-un ritm, dupa cum la fel de adevarat e ca mananc in fiecare zi la pranz telemea cu rosii (uneori mai pica de la colegi un snitel sau o felie de pizza), dar, by god, munca e buna! si omul – un animal social muncitor, sau ma rog, eu ma declar asa. mi-e dor de Iepu’, normal. dar e tare tare bine sa pleci de-acasa in fiecare dimineata cu un scop si-un cap spalat. se pare ca nu s-a produs niciun damage ireparabil cat am stat acasa, desi, truth be told, un coleg mi-a zis azi ca, de cand am nascut, mi s-a injumatatit creierul:p dar eu sunt zen. zenificata. si happy. si rostuita. si coincidentally, viata a fost in ultima vreme foarte buna cu mine. ceea ce va doresc si voua.

Recunosc cinstit: sufar de o forma rara de britsnobism de cea mai joasa speta! Lesin de placere cand ma gandesc la all things British, de la civilizatie la muzica, la mancare si la carti, de la Harrods la fudge, si la limba aia de vis care face totul sa para asa effortless. Mi-as petrece toate vacantele la Londra, da’ toate! Mor de ciuda ca nu m-am nascut acolo, de fapt, una din amintirile mele cel mai sexy balamuc e aia cand m-a luat cineva drept de-a locului, eu fiind, si anume, just visiting. Deci… da. In atare conditii, nu va spun cu ce anticipatie de groupie am primit invitatia lui Florin de a exita din barlog intr-o seara midweek, ca sa calcam pragul unei doamne (and I do mean doamna!) englezoaice care si-a deschis undeva in zona de nord a Bucurestiului o brutarie/restaurant. Si ce si-a zis dumneaei: ia sa umplu eu burta la bloggeri cu paine, nom nom!

Here comes miercuri si numaidecat pornim in excursie cu autobuzul scolii - Lavinia, domnul Papu’ si masina lor dau frumusel ocol orasului ca sa incarce si regalul meu dos, temator de taximetristi si incapabil auto (thanks guys! <3). Ni se alatura si Catalina. Drumul spre Straulesti pe centura e o aventura. Radem, glumim, mai gresim drumul, noroc ca ajungem. Pravalia lui Rachel e intr-un cartier nou de blocuri, Green Lake Residence ii zice. Descind fetele din caleasca, flutura bezele gratitudinoase la adresa lui Papu’ si pasesc in caldutul stabiliment, unde, la o masa, Madalin si Florin au niste avans la vin rosu romanesc si conversatie cu gazda. Sosesc cat de curand Ana, Mazi si Monica. Ne punem cu totii pe studiat meniul.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand stiu ca ma duc pe seara la restaurant, toata ziua pritocesc la meniu pe site-ul mancatoriei, facandu-mi in cap diverse scenarii alimentare pana cand gasesc combinatia de aur. Asadar, stiu deja ce-am sa-mi comand la starter, main si desert (habar n-aveti cat poa sa bage in ei food bloggerii astia, dom’le, ca spartii, jur:)). Planul imi este dat peste cap cand pe masa apar cosuri de paine, painea noastra cea de toate zilele, dupa cum zice tagline-ul de inspiratie biblica pe care il puteti vedea in meniu.

Bai. Deci vine painea asta in diverse sortimente (cu seminte, cu bere, Sourdough), vine castronasul cu ulei de masline cu zatar, vin dip-urile (pesto, harissa, tapenade si chutney, toate home made), vine untul frecat cu diverse (shoc si groaza – vine chiar si untul maro, cu cacao si chilli). Si unde nu mi ti le iau pe toate la incercat, aruncandu-ma asupra lor ca un pradator nehalit, de zici ca n-am mai mancat niciodata paine. Si pe cinstitelea, asa e, paine ca asta zau ca n-am mai mancat niciodata. Se instaleaza rapid si o preferata, painea Sourdough (paine alba cu maia), pe care o vanez fara jena in cosulet, tragand cu Mazi de-o coaja ca doi iubiti care impart un iadesh. Pana cand terminam a ne face mendrele cu painea, suntem cu totii satui. Am mai manca, dar tot paine, gen. Acu zau, e geniala, ge-ni-ala! Asa de buna ca as strabate orasul in lung pana-n Straulesti numai pentru ea.

Rachel – de-acum poleita in complimente (uh, cea mai buna paine, da da da!), ne povesteste cum vecinii o roaga adesea sa lase usa deschisa cand face paine, ca sa le vina si dumnealor miros. Mirosul ala intoxicant (in a good way), de crusta perfecta si miez aburind. Well, can you blame them? Ma gandesc. Ma mai gandesc ca daca as locui deasupra brutariei asteia, as avea 120 de kile.

Mai stam la povesti oleaca, felurite lucruri pe care nu pot a vi le dezvalui, cazand ele sub incidenta confidentialitatii bucatar – mancator. Apoi trecem la runda a doua. Eu comand terrina de rata, porc si ficat de pasare, cu cirese murate si paine cu unt – una din cele mai bune alegeri din meniu, dupa cum a decis gasca de bloggeri in unanimitate.

La felul principal comand placinta cu carne de vita si Guiness. Ce pacat ca nu mai incape:p

Ciugulesc si din farfuria vecinilor, dupa cum urmeaza: placintele de macrou afumat cu sos de hrean (bune, dom’le – i-am auzit pe comancatorii mei spunand ca ar fi sarate, dar pentru mine au fost just right, iubesc macroul afumat, cu saratura lui cu tot), quiche (ba pardon, se corecteaza Rachel, savoury tart! – nu ne predam la francezi, am zis!) cu legume si branza de capra, dar si un pate de ficat sigilat cu unt, langa care, am cugetat noi, ar fi mers de minune ciresele murate pe care le-am avut eu la terrina.

Bloggers’ choice la capitolul main este fara indoiala risotto-ul cu sfecla, dupa o reteta traditionala a doamnei mama lui Rachel. Pe care i-am cerut-o in repetate randuri (gen: Will you give us the recipe? si Rachel: Yeeees. Desigur, by yes she meant no, secret profesional si de famile, na! – ne-a zis, totusi, ca atunci cand prepara orezul asta acasa, il stinge cu Martini in loc de vin – must try that some time!). Oricum, vi-l recomand cu infrigurare, este grozav de bun si foarte special, fiind el cu totul si cu totul roz, unlike alte feluri de risotto care-s, dupa cum stiti, de-o culoare dubioasa, puky asa.

Bon. Dupa asa desfrau, va imaginati ca ne-am ferit de desert? Sau, varianta b, am comandat cu totii cate unul, pe principiul hai pe toate a le gusta, şaidiridiridida? Mda, exact.

Ce mai tre sa stiti despre The London Street Bakery:

• Meniul se schimba saptamanal in proportie de 40%.
• Retetelor traditionale englezesti li se adauga un twist romanesc sau oriental (treaba care se trage din pasiunea owneritei, Rachel, pentru Turcia).
• Ingredientele sunt in cea mai mare parte procurate local, de la producatori.
• Se poate lua si la pachet.
• In restaurant nu se fumeaza, si nici plasma pe perete nu este (tztz:)), pe post de entertainment poti sa te uiti in bucataria-acvariu printr-un geam gigant, totul este, deci, transparent. Locul promite British style and quality. Ceea ce si livreaza.

La finalul experientei noastre |TLSB, Rachel ne invata ce e acela proper tea, adica ceai ca la mama lui. Intai ne arata cutia – extra strong de la Marks & Spencer. Ceai negru, no bullshit. Madalin cere o ceasca. Rachel il admonesteaza: See that’s where you’re wrong, it’s not made in a cup, it’s made in a pot. Aduce ceainicul incalzit, pune ceaiul, apa, il mermeleste apoi cu o lingurita de colo colo. Intr-o cana, toarna putin lapte, putin de tot (mai mult este, dupa cum ni s-a explicat, disgusting:). Peste lapte toarna ceaiul. Rezulta o bautura de-o culoare deschisa, bright, ca o caramea cu lapte.

Ceaiul baut, mancarea mancata, ne luam si noi talpasita, multumind gazdei noastre ca ne-a stricat complet cheful de a mai manca vreodata paine de la supermarket. Intre altele.

Si-acum sa se-nsire recomadarile lui Cookie pentru cei care se duc a-si astampara foamea la The London Street Bakery:

• Cercetati aici meniul in prealabil (cu preturi cu tot): http://thelondonstreetbakery.com/restaurant.html
• Faceti o rezervare la 021 380 39 99.
• Aruncati un ochi pe harta, ca sa nu va rataciti (ca noi): http://thelondonstreetbakery.com/map.html
• Asezati-va la o masa cu fata la acvariu, e fain sa vezi furnicareala din bucataria imensa si curata-bec.
• Comandati musai cosul de paine cu dips la starter, musai terrina si musai risotto cu sfecla. Sa nu ziceti ca nu v-am spus!
• Cereti sa nu vi se prajeasca painea la terrina sau pate de ficat, e pacat de ea, este minunata asa, fresh.
• Luati paine si pickled cherries pentru acasa, totally worth it!
• Daca aveti noroc de Rachel, provocati-o la o discutie si scaldati-va in dulcele grai englezesc, are multe de povestit.
• Fumatorii se pot vicia linistiti pe terasa, nu e chiar asa grav, mai ales ca vine vara.

Last but not least, aveti in vedere ca London Street Bakery ofera si servicii de catering (petreceri private sau corporate, zile de nastere, petreceri de kinderi etc.) Si iaca ce minunatii de torturi sunt in stare sa faca:

Preturile variaza intre 75 si 100 de lei pe kilogram, ingredientele sunt naturale, se fac si torturi hipoalergenice (fara gluten, fara coloranti, etc.), comenzile se dau cu cel putin 48h inainte pe adresa cake@thelondonstreetbakery.com. 

In a nutshell, TLSB = paine, restaurant, Rachel, catering, petreceri private, torturi, degustari de vin. Toate astea cu o cireasa mare englezeasca on top.

]]> http://easypeasy.ro/2012/03/bloggers-night-out-la-the-london-street-bakery/feed/ 20 http://easypeasy.ro/2012/03/despre-locante-si-oamenii-din-spatele-lor/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=despre-locante-si-oamenii-din-spatele-lor http://easypeasy.ro/2012/03/despre-locante-si-oamenii-din-spatele-lor/#comments Mon, 19 Mar 2012 18:48:56 +0000 cookie http://easypeasy.ro/?p=7939

In ultima jumatate de an m-am “inoculat” destul de zdravan in viata de culise a unei cafenele din Bucuresti (I wonder care:)). Cu aceasta ocazie si pe fondul unor intamplari recente, m-a razbit pofta sa va ofer my two cents despre relatia client – locanta.

Nu sunt un client pretentios, ba dimpotriva, ma imprietenesc usor cu o mancatorie de care-mi place. Trec cu vederea si firul de par din supa, si-un espresso decofeinizat, cu cofeina, si-un serviciu lent, important e sa nu “miros” in spatele acestor incidente o lipsa crasa de respect la adresa mea – clientul,  a lui – ownerul stabilimentului. N-am fost dintotdeauna asa, mi-aduc aminte ca prin tinerete eram mai scandalagioaica de fel, ca eram mica si tuta si nu intelegeam neaparat ca in spatele fiecarei locante se afla oameni, oameni adevarati. Intamplarea a facut ca am ajuns sa cunosc cativa de-alde ei, misto tare, oameni care si-au pus toata agoniseala, inima si energia in ceea ce as fi facut si eu daca aveam vreo urma de spirit antreprenorial (nefiind:p). Asa (si pentru ca ia amploare fenomenul boicotului online pentru ca a zis cutare ca nush’ ce i s-a intamplat nush’ unde), am ajuns sa cuget din greu la efectele foarte nasoale pe care le poate avea asupra unui business un review negativ din partea unui client. Mai cu seama a unui client cu niscaiva notorietate in social media.

Poate ati citit acum cateva zile despre nefastul encounter al unei ceainarii cu un grup de clienti, am citit si eu. Si fara a comenta in vreun fel justetea demersului clientilor de a matrasi in www ceainaria, zic doar ca mi s-a facut frica de online, si n-ar fi prima oara. Stiti vorba aia cu un nebun arunca o piatra in balta si zece intelepti sar dupa ea? Cam asa. M-am gandit ce de-as mai suferi daca li s-ar intampla asta, de exemplu, oamenilor-proprietari de locante pe care ii cunosc si ii respect. M-am gandit cat de usor este sa faci praf imaginea unui restaurant daca ai oleaca de cadere media. Cat de vulnerabil e in ziua de azi un business de felul asta. M-am gandit la astea fara a presupune ca dreptatea nu e, de foarte multe ori, de partea clientului. Ca este. Dar chiar si-asa, m-am gandit, ma gandesc si ma roade, se pare, suficient de tare cat sa scriu acest post dezlanat, ziceam ca ma roade, nenica, lipsa de toleranta a oamenilor fata de greselile oneste ale altora, oameni si ei. Repet, ies din discutie pura nesimtire, nepasarea si curata jecmaneala.

Azi am povestit pe facebook despre un incident cu o portie de paste asa de sarate ca nu se puteau manca, pe care le-am comandat intr-un restaurant acum cateva seri si care mi-au fost puse pe nota fara aimsori sau alte compensatii de orice fel. M-ati rugat sa va spun despre ce locanta e vorba. Am preferat sa fac altceva. Am scris un mail oamenilor din spatele ei si le-am povestit patania. Turns out ca locul cu pricina are o politica clara de “tratament” al unui client nefericit, clara, dar nu neaparat pentru toti angajatii. Chestie care mi-a fost confirmata si de prieteni care merg acolo on a regular basis. Stau si ma gandesc cum ar fi fost sa ma inflamez, pentru ca, nu-i asa, pot, imi da mana si ma citesc niste jdemii de oameni, sa ma fac leu-paraleu si sa, vorba aia, “le-arat eu lor”. Tare, tare rau mi-ar fi parut acum. Tare mi-ar fi ramas pe constiinta tristetea din vocea patronului cand m-a sunat personal sa-si ceara scuze.

Bai, de fapt, prin scriitura asta obositoare (pentru care bag la inaintare scuze vanjoase), vreau doar sa va invit sa fim (sunt si eu in gasca asta) un pic mai blanzi. Nu sa inghitim ce ni se da, nu zic asta, dar sa avem bunavointa de a solutiona pasnic o eventuala nemultumire. Daca experienta unui local v-a fost grav terfelita si n-ati putut rezolva nimic la locul faptei, nu dati navala pe facebook sa improscati cu poopoo, scrieti un mesaj civilizat “to whom it may concern” si asteptati raspuns. In marea majoritate a cazurilor, eu aleg sa cred ca raspunsul va veni.

Imi pare rau daca v-am suparat pe cei dintre voi care-s asa, mai vehementi, dar I guess ca sunt intr-o framantare personala intru world peace:)) Nu ar fi oare mai misto, asa, in general, daca am fi, cu totii, mai putin otraviti?

Cine-a citit pana la coada are de la mine niste sorici virtual. Ma duc sa ma comport precum un om care merge la serviciu in fiecare zi, pentru ca, guess what, de azi asta fac si eu;)