Obiceiurile mele alimentarea au luat-o razna complet. Stiu ca la noi acasa este de groaza pamantului, ca avem zugraveala-n nari si calcam pe straturi si straturi de moloz, dar chiar sa ajung sa mananc cornflakes cu maioneza… asta-i asa, din calea-afara de aiurea. Ei, si cu acest sentiment pronuntat de vina pentru crime comise impotriva propriei persoane pe care o iubesc pana-n varful degetelor, m-am dus aseara acasa, am luat taurul de coarne (adica internetul la periat), ca sa gasesc o reteta ce se putea face numaidecat si cu ce-aveam prin frigider. Ceea ce nu era mult.

Am gasit in cele din urma ceva simpatico-adaptabil: legume rosii in tava, cu otet balsamic si carnaciori. Intai am pus la copt niste ardei rosu, morcov si ceapa, stropite cu ulei, otet si sos de soia. Asezonate cu piper, cimbru si sare. Cand s-au inmuiat legumele astea mai tari, am adaugat doua rosii si doi carnaciori Plai taiati rondele. Am mai lasat la cuptor tava vreo 10 minute. 

La coada am decorat-o cu frunze de busuioc din ghivecele mele spornice si-am mancat foarte bine, cu paine neagra unsa cu mustar de Dijon.

Maine e cleaning party la Casa-di-Pufix, no food, just beer. Have a good weekend everyone:)

De fapt, vroiam sa share with the group o fericita intamplare. In cautarile mele neobosite de loc dragut de intalnire pentru book club (caci living-ul meu nu-i destul de incapator pentru 20+ si, dupa cum ati aflat deja, nu-i nici foarte safe:p), am dat peste niste oameni foarte tari, care au un proiect misto si o inima mare. Mare cat sa incapem toate 20+.

Oamenii astia sunt asa de pasionati de teatru, incat s-au apucat de-au facut unul. Proiectul se cheama unteatru si aflati mai multe de-aici: http://www.facebook.com/unteatru. Zice-asa: “unteatru e un gand care a legat oameni intr-un proiect cultural, curajos si liber. s-a nascut din dorinta de a face posibila intalnirea oamenilor cu teatrul, acasa. unteatru intr-o casa. o casa fara poveste. povestea ei incepe acum.”. Ce fain!

Ei, si multumita Ioanei, care a avut si ea cenaclu in facultate si stie all too well cum e sa te intalnesti prin carciumi ca sa despici filosofic firul in patru fara pic de intimitate, avem incepand de-acum usa deschisa oricand in acest loc minunat, dotat de inimosii proprietari ai ideii inclusiv cu sufragerie si biblioteca plina cu carti. De la aflarea acestei vesti ma simt de parca am alunecat down the rabbit hole in Tara Minunilor. Mi se pare o experienta exquisite, cam cum era cand eram copil si imi strecuram pe furis picioarele mici in pantofii mari cu toc ai mamei. Adica, ffs, un teatru adevarat, al meu pentru cateva ore… fancy this:D Stiam eu ca drama mea are sa se joace intr-o zi pe o scena:)

Nu va mai retin, cititi Darul unei zile doar daca n-aveti ce face si vreti sa trash it cu noi si mergeti la teatru la unteatru. Pana acum s-au jucat Oleanna, Vreau sa fiu actrita cu Anca Sigartau si Crima si pedeapsa. Pentru ca numarul de locuri este limitat, ca sa puteti lua parte la spectacol trebuie sa trimiteti un mail pe adresa unteatru la gmail.com.

Zilele astea gatesc putin si pozez mult, de toate. Blestemand robotii si pe cine i-a inventat. V-as fi pus poze cu dezastrul de sambata, dar am ales in loc, la nimereala, o poza cu niste pepene, pe care, vorba cuiva, dslr-ul l-a taiat in bucati si l-a curatat de samburi. Mhm.

Raportez din ruinele sufrageriei mele, incercand cu tot dinadinsul sa raman completamente zen in fata tavanului cazut peste noi si a tupeului angajatilor de la compania responsabila cu constructia imobilului in care locuiesc, care incearca sa ne scoata pe noi nesimtiti ca am cutezat sa ne gandim la despagubiri. In alegerile dificile de viata, incerc sa ma intreb ce ar face un om liber. Ce-i drept, uneori ma intreb si care-i diferenta dintre omul liber si ala fraier (in ideea in care simpla acceptare senina a unor stari de fapt nu mi se pare un raspuns destul de bun la intrebarea asta). Sa ne judecam? Sa mergem mai departe? What would Jane Austen do?:)

Altfel, am citit de dimineata, cat sa-mi stric de-a dreptul momentul intim eu-cu-mine-si-o-cafea, un post al unei dudui care ii infiereaza pe toti astia nesimtiti care stiu ce-i pancetta, care galgaie in tigai uleiul de masline ca niste ciocoi ce sunt si care au slujbele mult visate pentru ca, precis, au avut pile. Si-atunci, misiunea acestei femei inversunate din cale-afara este sa saboteze astfel de persoane si daca le vede pe strada, eventual sa le scuipe. Ca merita, nu-i asa? Mi-am adus aminte, pe aceasta cale, in ce tara traim si cu cat avant se urca pe tine cu bocancii oamenii frustrati, de profesie unachieveri, daca cutezi sa te ridici putin.

In acest context general deranjant, raman totusi senina ca o printesa, pentru ca aseara, pe la 10, cineva se ducea la non-stop sa-mi cumpere amandina.

Eu: “Tre’ sa gatesc ceva. Tu ce-ai manca?”
Boo: “Hmm… o salata buuuunaaa!”
Eu: “Desigur:p”
Boo: “Cu anchovies si avocado.”
Eu: “Bineee, o sa-ti fac. Da’ cine-o mananca?”
Boo: “Pai tu o pui pe blog si eu ma satur din poze”

Zis si facut. Cateva frunze de salata, ciuperci perpelite in unt, cu ceapa si chilli, un ou fiert, doua ansoa, fleur de sel de la Florin din care in sfarsit m-am indurat sa folosesc si niste piper proaspat. Ah, si zeama de lime. Bon apetit!

Sunt sechestrata in propria bucatarie. Si nu in a good, food-blogger-heaven way. De cand avem muncitori in casa si pe jos un strat gros de moloz pe care-l simt in dinti, m-am refugiat in mica mea oaza de liniste - bucataria. In teorie cu timp de gatit, in practica - fara aplecare. Mi se pare murdar tot ce bag in gura (’tz ‘tz), plus ca aventura esecului meu dslr-ist e departe de a se fi incheiat. Asa ca decat sa fac mancare murdara si poze proaste, mananc mai bine pachetel de la mama (sarmale in foi de vitza) si “zac” online ca un lurker trist. Altfel - zen, ceea ce va doresc si voua. Poate diseara gatim ceva.

Nu o sa va povestesc just yet cum mi-am petrecut eu ziua de sambata printre ruinele tavanului prabusit peste noi in living. Pastrez pentru alta data povestea apartamentului nostru nou, cumparat cu bani grei si platit inca 28 de ani de-acum incolo, cu pretul libertatii noastre practic. For now o sa va povestesc doar despre botezul la care-am fost duminica, la Jaristea.

Despre locanta cu pricina stiam doar ca-i o locatie clasica pentru evenimente de gen, ni se propusese si noua de catre wedding planner ca varianta, dar am refuzat pentru ca deja indragisem tare o alta locatie.

Acuma, eu fiind o hoggeritza veritabila de all kinds of stuff (nimic nu se arunca, totul se pastreaza), Jaristea fu pentru mine raiul micilor obiecte argintate. E ceva de speriat, cred ca sunt mii si mii de obiecte diverse de jur imprejur, intr-o incapere care si asa nu-i mare, aruncate nu neaparat cu logica sau cu gust desavarsit, dar dupa capul meu, in chip fermecator. Locanta scores big si la modalitatile diverse si generoase de iluminare, de la ringul de dans cu acoperis de sticla si pana la candelabrele cu lumina calda, care creeaza o atmosfera foarte placuta. Nimic nu mi se pare mai unapppealing intr-un restaurant decat lumina alba de halogen sau neoanele. Ma rog, ar mai fi cateva lucruri la fel de unappealing, gen gandacii de bucatarie.

La Jaristea gasesti mese frumos aranjate, cu tacamuri si oliviera de argint, bauturile se servesc fara numar, din carafe de sticla, mocheta e grasa, plusata, decorul deosebit (on the tacky side, recunosc).

Despre mancare iarasi de bine. Cum eu ma duc la nunti si botezuri pentru aperitive, nu le vreau zgarcite sau lipsite de imaginatie. Iar la Jaristea n-au fost deloc, nici, nici. Highlights: branza de burduf cu chimen, urda cu marar, aspic, rulada cu ciuperci si rulada de porc cu sorici parlit, rulouri de cascaval cu jambon si ceva rulada de ficat cu fistic. Servite toate astea cu chifle calde.

Felul doi - pestele - somon in crusta de nuci, cu un orez foarte interesant asa, coagulat de parca era sushi rice, poate chiar era, ce sa zic.

Si-apoi piesa de rezistenta: piept de curcan cu pere, mar copt cu nuci si sos de portocale. Cu salata acra de laptuci. Pretty fancy-shmensy stuff.

Totul, dar absolut totul e argintat, de la tacamuri la farfuriile de tort si la cestile de cafea. Si parca-i mai buna cafeaua din cesti de-astea decat din cani albe branduite.

Despre programul artistic ce sa va spun, este extrem de chicios, dar not in a bad “never again” way. Experienta multiculturala incepe cu o tanti purie si platinata, care ne trece prin tot folclorul rusesc cu decibeli care spulbera sticla si inspaimanta copiii mici. Continua cu dansatori profesionisti care fac demonstratii de vals, tango si latino si apoi purced, in pure Dirty Dancing fashion, sa invite fiecare din public pe cate cineva pe ring. Vine apoi un Pedro de Ferentari asa, care canta cu o duduie corpolenta si involanata Guadalajara si the like. Si, desigur, sa nu uitam lautarii, care sar cu tzambalul si acordeonul, deopotriva entuziasmati de La multi ani! si Happy Birthday. Mai e un nene cu vioara si o tanti cu pian si sper ca n-am uitat pe nimeni. Repertoriul e vast si poti sa cumperi pe loc un dvd cu toata trupa de artisti.

Tot la program artistic incape si servitul bucatelor de catre o ceata de flacai cu faclii si servete, care fac asa un fel de tur de onoare in aplauzele publicului si-apoi se lasa pe un genunchi in mijlocul stabilimentului, prezentandu-ti mancarea ca pe o ofranda zeilor.

Asa e la Jaristea: gustos, patinat si burlesc, all in one. Va las cu gandul la mancare, iar eu raman cu inima plina de bucuria cu ochi umeziti a parintilor micutei Maria, cea mai iubita si asteptata de dragii ei. Sa va traiasca, oameni buni si frumosi!

Avocado stropit cu lime, boabe de porumb, rosii cherry, ridichi, castraveti si ardei gras. No dressing, just lemon. Sare si piper proaspat macinat. As zice thank God it’s Friday, dar urmeaza weekend zapacificant, cu Mika la mare sambata si cu botez de mica Maria duminica. In plus, sunt foarte obosita, m-am “certat” cu aparatul meu nou pana tarziu in noapte si incep sa cred ca it will never work between us:p Dar destul cu lamentatiile, weekend fain s-avetiJ!

De cand am busuioc la ghiveci, mananc in fiecare zi macar o felie grasa de paine cu unt si cu o frunza intreaga on top. Noroc ca intr-o zi mi-am dat si eu in sfarsit seama ce-ar trebui sa fac: mhm, unt cu busuioc. Asa ca am luat un pachet de unt (deviem putin ca sa va povestesc despre untul meu preferat Albalact, as cheap as they come, dar jur ca nu de-aia il cumpar, ci pentru ca mi se pare ca are gust de… well… unt), un pachet de unt ziceam, si l-am frecat cu robotul meu mic si vanjos, impreuna cu cateva frunze de busuioc si niste sare grunjoasa. Si-am pus si o mana de chilli, sa fie. Am tot mancat din untul asta pana azi, cand mai aveam putin si mi-a venit ideea sa perpelesc ceva in el.

Ce sa fie, ce sa fie? Ca morcovi nu mai aveam si aia ar fi mers grozav de sotat in unt, m-am gadit eu. Noroc c-am gasit niste cippoline, pe care le-am calit la foc foarte mic, pana s-au facut nice and brown.

Pe urma am dezosat o bucata de macrou afumat, pe care am facut-o flakes si am pus-o in tigaia cu cippoline. Doar un picut. Si-apoi, la final, am adaugat doua portii de orez integral fiert, putin unt si cateva seminte de ceapa si gata. Ma rog, gata cu gatitul, ca in jurul farfuriei m-am invartit 30 de minute si degeaba, mi-au iesit poze neclare, intunecate si galbene. 1-0 dslr. Si before eyou say anything, refuz sa citesc manualul, ma doare burta numai cand ma gandesc ca I should. Of…

Luni seara, dupa clubul de carte, am ajuns acasa cu inima batandu-mi repede. Aveam in brate un buchet de floarea soarelui de la Mazi, iar pe dinauntru, o energie greu de continut, ca un jeleu care se intinsese neobosit pret de cateva ceasuri intre mine si dragele mele. Si acum era nerabdator sa se odihneasca in bratele sotului meu de-un an, pana la urma, era 19 iulie, aniversarea noastra. Chiar daca eu cred ca de fapt aniversarea noastra e in a treia duminica din iulie, indiferent de data.

Asa. Si ajung acasa si ma intampina Pufix-the-man with a wicked look on his face. Si-mi pune mana la ochi si ma duce in camera de joaca si-apoi urmeaza reveal-ul, foarte Kinder cu surprize-like: un dslr nou nout, montat cu grija pe trepied, cu gentuta si cort si alte gimmicks… Vreo cinci minute n-am zis decat “oh my God, oh my God”.

Au urmat galeti de mixed feelings, de la excitare la compasiune pentru vechiul meu aparat, ce avea sa fie tossed cat colo ca o soseta rupta, si-apoi panica absoluta care s-a instalat imediat ce am dezactivat modul automat si i-am facut Puffetei o poza complet neagra. La ora 1 noaptea  bagam ghebos tutorial dslr prin telefon cu Bursucu si ma rugam la al’ de sus sa-mi dea puterea si intelepciunea sa citesc si eu odata in viata un manual de utilizare.

Ce incerc sa va rog este sa-mi iertati stangacia pozelor din urmatoarea perioada, nu-s deloc o fire inclinata tehnic si mi-am notat pe un post-it butoanele pe care tre sa apas ca sa nu iasa poze negre. Si sper intr-o relatie pasionala si de lunga durata cu noul meu aparat, dar deocamdata we’re just dating si n-am ajuns inca la second base. Am pozat doar niste pepene rosu si-un bol de cereale, dar astept cu infrigurare weekendul ca sa exersez. Multumesc pentru rabdare J

Draga Elizabeth G.,

Clubul de carte easy peasy iti multumeste ca ai scris o carte generoasa in probleme existentiale (ce mai, un adevarat compendium), asa incat ne-ai dat ocazia sa ne cunoastem mai bine inca de la prima noastra aventura literara comuna.

For the record, sa stii ca nu ne-a dat pe spate stilul tau. Jurnalismul din tine se simte de la o posta, nu c-ar fi neaparat un lucru rau acesta, dar nici nu ti-ai depasit conditia, ca sa zic asa. Ni s-a parut discrepanta Italia fata de restul cartii, insa am luat in calcul posibila ta intentie to achieve just that. Trebuie sa stii ca nici povestile cu mancare nu ne-au convins pe toate, desi este absolut evident din cartea ta ca drumul spre fericire personala include paste, pizza si gelato. Cu asta suntem de acord. De asemenea, mai trebuie sa-ti spun ca simtim ca n-ai fost complet sincera cu noi. Adica, really now, tu chiar vrei sa te credem pe cuvant ca te-ai dus in Italia la abstinenta si ca intre tine si Giovani de fapt nu s-a intamplat nimic? In plus, noi credem ca de fapt David a fost catalizatorul casniciei tale ratate, ii atribuim un rol mult mai hotarator in cele intamplate decat ai vrea tu. Ca sa stii.

Liz, nu vreau deloc sa te conving aici ca ai scris o carte proasta, I’m sorry daca asa a parut pana acum. Din contra, noi chiar salutam initiativa ta pe alocuri absolut autentica de a descrie in termeni digerabili excursia omului in el insusi, cu tot cu valize de issues si pachetel cu snitel si ou fiert pentru drum. Seriously, cred ca suntem cu toatele de acord ca ai facut bine si frumos cu cartea asta pe lume, fie si numai pentru ca ai dat oamenilor ocazia sa-si puna niste intrebari. Si cumva, sa inceapa o calatorie proprie in cautarea raspunsurilor.

Ne-a placut treaba cu cuvantul care ne defineste pe fiecare, am circulat si noi ideea si cateva cuvinte s-au pus pe masa: cautare, furie, settler, libertate, curiozitate, plictis si vreau. Ne-a placut si ca ai stiut sa te tii departe de consideratii dogmatice, in loc de asta promovand zambitul cu ficatul, Bali-style. Foarte bine.

Credem ca ar fi trebuit sa te opresti aici, urmatoarea ta carte, Committed, este o dezamagire. Probabi, ti s-a impus de catre editura sa scoti un sequel si te-ai ocupat de asta cu aceeasi stangacie si disconfort cu care un carnivor ar scrie o carte despre dieta raw vegan. Imi pare rau, Liz, trebuie sa fiu absolut sincera cu tine…

Un singur lucru mai vreau sa-ti spun: abia astept sa vad filmul;) In imaginatia mea, tu esti Julia Roberts si Felipe e Bardem si de-aceea nu pot decat sa va doresc smooth sailing in aventura casatoriei, desi, frankly, mi se pare ca so far nu prea ai inteles nimic din ea. Si ca sa te citez: “Acu’ te-ai suparat pe mine?”

Liz, pe bune, cartea ta e ok, e misto, noua ne-a facut bine, ne-a deschis una catre alta cu o forta cu care nu multe carti ar fi putut-o face, a fost un first date reusit, cu noi, cu tine si cu literatura.

Cu bucurie autentica semneaza

the easy peasy book club

Nota: Voi ati citit cartea? Cum vi s-a parut? Si mai ales, in ce moment al vietii v-a gasit?