Joia trecuta, Thanksgiving Day (acea sarbatoare americaneasca pe care o iubesc pentru ca e despre curcan recunostinta) s-a potrivit cu aniversarea de tz ani a micului, dar inimosului nostru certificat de casatorie. Motiv pentru care ne-am ales cu bilet de voie de la bunica lui Iepurs, sa o ardem prin oras pana mai tarziu, ca adultii. Out on a school night? Holy turkey, am zis noi. Si ne-am dus sa ne sarbatorim turceste, la Divanul cel nou din Floreasca. 

Am ajuns pe la un sapte seara. Era noapte si putin iarna, iar mainile noastre uitatoare de manusi se cautau pripit unele pe altele, pe drumul scurt spre deloc de la masina pan’ la usa. Un mod romantic de a va spune ca la Divanul asta din Floreasca, bucuria bucuriilor, poti parca proxim, in cazul in care ti-ai propus doar o cina, nu si o epopee pietonala noctambula. Inauntru: vagauna. E mare Divanul, mare cat toata imaginatia. Deschizi usa si te astepti ca unul din covoarele de pe pereti sa se faca numaidecat pres la picioarele tale. Sa te sui pe el cu tocurile de europeanca si intr-o clipita sa te dai jos in, de exemplu, Urfa. La intalnirea fericita a civilizatiilor si bucatariilor arabeasca, turceasca si kurda. O calatorie, da, una imaginata si simtita – asa a fost cina noastra de ziua recunostintei, slash festivitate de premiere pentru fericita rezistenta in institutia casatoriei. Si, cumva, cred ca asta a vrut sa spuna poetul:) Dupa cum si Cristian Corvin, celebrul si infailibilul, care “semneaza” amenajarea luxuriant-otomana cu aer de bazar intim a acestui local, unde nu te duci ca sa iti oferi mancare, ci, zic, te duci ca sa iti oferi o experienta.

De exemplu, experienta cafelei turcesti. Sade – adica fara zahar, orta – adica jumatate cafea, jumatate zahar, sau tatlı, adica dulce. Da’… cum sa va zic, dulce rau. In tot cazul, adusa la fierbere in ibric de alama si incurajata sa faca deasupra kaymak, far’ de care nu ar fi ea cafea turceasca. Langa ceasca de cafea – mereu mereu un dulce. Un cub de rahat cu nuci am avut eu, nu-l vedeti in poza deoarece a fost rapit de o manuta verde si extraterestra, care l-a tarat sub canapea si si-a facut mendrele cu el. Ce… oameni:p

Despre meniul de la Divan aflati ca e din condei si de citit. De exemplu [spoiler alert!], contine secrete despre Salih bucatarul: “viseaza aproape in fiecare noapte doar despre mancare […] munti de lipii si arbori de cataif, rauri de ayran, fluturi cu aripile presarate cu pudra cea mai fina de boia dulce”. Salih spune ca asta e un vis frumos, un cosmar fiind o lume in care mirodeniile nu ar exista. Omul asculta mirodeniile. No, srsly, de aici pleaca totul in bucataria turceasca. De aia a lor e asa, iar a noastra, cea romaneasca, e… cum sa zic, aproape ca a lor, but not quite. Nimic nu e anonim in farfuria turceasca, si totul spune o poveste. Una care te lasa ba mirat, ba amuzat, ba frecandu-te pe burta amprentata efemer de un bucatar shugubatz, care scorneste nu doar iscusite bucate, ci si vorbe cu talc. “Viata e rotunda ca un lahmacun!” – word, ma’ friend, word!

Dupa asa poezie cu filosofie, stiu ca vreti sa stiti ce-am mancat, I just know it:D Sa va scutesc, deci, de suspans.

1. mezeler

Imam bayildi – adica o vanata plina de ea, dar si de legume. Coapta in mult, mult ulei de masline. Kabak koftesi – chiftele de dovlecel cu branza. Arnavut cigeri – specialitate din ficat de miel si cartofi. Toate servite reci, cu lipie si crema de iaurt.

2. kebaplar

Ma rog, kebap – Mishu (Cop sis). Caci eu… eu m-am dat in stamba cu niste miel in sos, pe piure cremos de vinete coapte, zis si favoritul sultanului, Hunkar Begendi. O nebunie de fel de mancare, ce nu seamana cu absolut nimic decat cu el insusi si pentru care bine ar fi sa fii antrenat ca pentru un maraton gastronomic. Caci usor nu e, dar bun, bun e din calea afara! Revenind la cop sis-ul lui Mishu (Mishu cop sisu, ahahahaha), fie spus despre el ca e o frigaruie de vita si oaie, o perfectiune de carne pe batz (vorba lui Bourdain), servita cu legume, orez si ardei iute copt.

3. tatliar & nargile

Cum ar veni, desert si narghilea. Daca ar fi sa mananc un singur lucru la Divan (stiu, za horror:p), acela ar fi cataiful cu fistic. Magic! Facut din aluat kunafah, dupa o reteta traditionala, veche de sute de ani, acest desert promovat rapid la rangul de prajitura conjugala merita o excursie din Strada Franceza (nr. 46-48) pana in Floreasca (nr. 111-113), and back again. Satul sa fii, si nu te poti abtine. Din alegerea sultanului meu cu acte n-am gustat, caci era ceva pe baza de halva si I don’t do halva. Dar, ca un facut, cica tot grozav de buna era si aia. Incununarea incununarii: narghilea cu portocale. Fina, parfumata, “supta” in tacere si in tacerea gandurilor zilei, fugite toate din capul meu. Pace.

La Divan vii nelinistit, traiesti suspendat-curios si pleci in visare. Pentru ca, uite, e si mai noapte, e si mai iarna, iar mainile s-au totusi gasit, in ciuda drumului scurt spre delocde la usa pan’ la masina.

Va las cu Bourdain.

http://www.youtube.com/watch?v=7GRQHrf2I7s

Sunt cateva treb’shoare care merg impreuna de vis, de exemplu dragostea si casnicia. Sau Batman si Robin. Sau Mazi si prosecco. Sau, in cazul asta, morcovii si cimbrul. In schimb, doua lucruri care nu merg deloc impreuna sunt trezitul dis de dimineata si cu mine. De aceea, daca e sa fie pachetel pentru a doua zi, ori e ceva ce se poate face de cu seara, ori ceva ce se realizeaza intre un spalat pe dinti si o sesiune de razgai cu Iepurs. De exemplu, aceasta incropeala cu morcovi rasi, cimbru, feta, spanac si migdale crude. Singura complicatie e ca morcovii se trag lejer la tigaie, in doua linguri de ulei de masline parfumat cu crengute de cimbru si stins, post morcovi, cu niste zeama de portocala.

Am salata asta in drafts de o vesnicie si tocmai am realizat ca mai e toamna fix doua zile. Grabiti-va, deci, caci nu exista mai mare transgresie pe lume decat o salata de toamna executata iarna.

[PS se intoarce.] PS: Alergati, macar in gand. Antioxidati-va. Plasati-va strategic in calea imbratisarii.

Later edit: A iesit soarele:-)

She shuddered. “Oh, no. I hate chocolate.”
Will looked horrified. “What kind of monster could possibly hate chocolate?”
– Cassandra Clare, Clockwork Angel

Care va sa zica, eram eu in trecutul interbelic la Vila Leonida si se striga meniul serii. “Tantanaaa somon, shubidu transa de vitel, parampampam berbecut. Si la desert: abracadabra tort de ciocolata!”. Bleax, am cugetat. Caci, nu-i asa, macar atata lucru stiti despre mine: nu-mi place, fratica, nu-mi place ciocolata! [nu beau alcool, nu ma vad in oglinzi si calatoresc pe coada de matura.] Asa. Deci cum spuneam, am zis bleax si mi-am luat gandul.

Doua ceasuri mai tarziu, din ciclul “cand colo, ce sa vezi”, cine manca, precum purceaua urcata in copac, tort maro, cu mana direct, in varful pernelor imaculate? Cine, va intreb, cine isi abandona ca o zaluda principiile de-o viata si se facea presulet cu “welcome home” pentru nu una, ci doua, D O U A felii de tort Leonida? Aceasta perversitate a perversitatilor combina obraznic gustul dulce, taietor la genunchi, al crudei ciocolate cu intepatura afinei proaspete, ce-ti pocneste in gura ca o sinucigasa… Diabolique!

Ei da, si acum reteta. Mila domnului, cred ca asta fac de Revelion.

tort Leonida

Ingrediente: 8 oua, 400 g zahar, 100 g cacao, 50 g ciocolata amaruie, 8 linguri apa rece, 40 g faina, 2 pachete de unt, 50 ml rom. Pentru ornat: 150 g nuca, 4 linguri zahar, 400 g afine.

Se pun pe foc mic, intr-un vas, 100 g. cacao, 350 g zahar si cele 8 linguri cu apa rece. Cand zaharul s-a topit complet, se adauga ciocolata si se incorporeaza pe rand galbenusurile, unul cate unul. Apoi se adauga untul si romul. Se pune compozitia la racit.

Separat, se bat albusurile spuma cu 50 g zahar si cele 2 linguri de faina, apoi se adauga jumatate din crema obtinuta anterior.

Se toarna compozitia intr-o forma de tort si se lasa la cuptor timp de 35 – 40 minute, la o temperatura de 150 grade. Blatul astfel obtinut se lasa la racit. Se taie apoi in doua si se aplica crema, avand grija ca ultimul strat de crema sa fie bine netezit.

Se adauga fructele, iar pe contur, nucile macinate si caramelizate.

Foto: Stephen Band

– Ce faci, fata?
– Mu-bine. Tocmai am iesit de la masaj. Tu?
– Bai, si pe mine ma maseaza unii, asta asa, off record. Auzi, m-au trimis astia sa-ti iau interviu. Te bagi?
– Mu bag, na.
– No ashe! Vezi ca pornesc reportofonul, no more monkey business, k? [Fara afaceri cu maimutze, bine?]
– Mu-bine, fie. Dar tre’ sa-ti zic… You can be such a cow sometimes:p [Poti fi atat de vaca uneori]
– Back at you:p [Inapoi la tine]

Stimata doamna vaca bio, ma bucur ca sunteti astazi alaturi de noi intr-un numar atat de mare. V-as intreba, cum ar veni: dar tu ce mananci?
– Draga Izipizi, afla despre mine ca sunt la cura. Cura de iarba. Pasc de nu se poate. Ei nu, nu tot timpul anului, dar macar cat e pasunea vernil. Si sa mai stii tu ca si cerealele pe care le mananc atunci cand nu mananc iarba sunt tot bio.

Deci sa ne intelegem: iarba > cereale?
– Afirmativ si elementar. Pentru ca ma hranesc (si) cu iarba, laptele meu e mai bogat in omega 3, vitamina E, beta caroten si acid linoleic conjugat. Acesta din urma fiind un soi de grasime buna si de treaba, cu ditamai lista de health credentials (cica reduce inflamatia, procentul de grasime din corp, riscul de boala cardiovasculara s.a.m.d).

Acum chiar te dai mare!
– Ba deloc. Ca daca m-as da, ti-as spune si ca cercetarorii britanici olandezi au demonstrat ca exista o incidenta semnificativ mai mica a alergiilor si eczemelor in randul copiiilor ce au consumat exclusiv lactate organice, din, practic, burta mamei si pana la varsta de doi ani. Si ca linoleumul asta ar fi, in principal, “de vina” pentru asta.

Holy cow!
– Yep, that’s me! Ah, da, si vezi ca un lapte de vaca organic cu acte in regula nu are voie sa fie contaminat cu pesticide, hormoni si antibiotice.

Pai si tu ce faci daca te imbolnavesti?
– Pai mai intai ma trateaza cu bomboane cu zahar (homeopate le zice), iar daca nu merge si nu merge fara antibiotic, atunci laptele meu nu e nicicum folosit, pe toata durata tratamentului.

Ma, ce sa zic, suna al naibii de bine. Nu inteleg de ce nu sunteti toate niste vaci bio!
– Eh, nu-ti bate capul tau mic si dragutz cu asta. Tu… doar cauta-ma in magazine. Face-ti-as cu ochiul de pe ambalajul de iaurt. Gata, nap time. Va pupa vaca!

[…]

Acesta este, desigur, un interviu fictiv. Mai intai de toate, pentru ca I don’t speak moo-Cow, iar apoi, pentru ca n-am reusit, dom’le, sa cunosc nicio vaca bio in excursia mea de acum cateva luni la fabrica Olympus, desi mi-as fi dorit. Informatia din el e insa cat se poate de pe bune. Cand am fost acum cateva luni la workshopul cu iaurt, mame si copii, o doamna doctor prezenta in situatie ne-a explicat, cum s-a priceput dansa mai bine, ca din ce in ce mai multi copii cu varste mici manifesta alergie la proteina laptelui de vaca. Cum ajuta lactatele bio la preintampinarea trebii asteia, n-am prea inteles atunci. Dar azi, citind despre studiul olandezilor alora care au urmarit, pare-se, 2.834 de gravide pana cand copiii dumnealor au implinit doi ani, am inteles mai bine. Acu’ na, e too late for me, Iepu e spurcata la lactate non bio si asa va ramane:)) Nu-i capat de tara, n-are alergie, n-are nici eczeme si, chiar de-ar avea, n-am de unde sa-i iau lapte de vaca bio si eventual si raw. Dar iaurt bio pot sa-i iau. Iaurt bio, din lapte romanesc bio, de la vaca bio. Olympus Bio.

Este vineri seara si eu sunt la birou intr-un loc foarte cool, unde sunt si alti oameni cool, ca si mine dealtfel. Ascult la casti Ellie Goulding ceva sofisticat. Dupa o saptamana de cacao de vis, reusesc in sfarsit sa-mi fac ordine in sertarul cu maimute si sunt, da, chiar sunt pregatita sa va iau pe toti pe sus, cu puterea mestesugitelor mele cuvinte care, atentiune!, nu seamana absolut deloc cu ceva ce ar fi putut scrie Sadoveanu, cum recent mi s-a spus nu mi s-a spus. O ardem inspirat interbelic, la Vila Leonida din Busteni. Si va zic, intre altele, ce e aia “deliciul regelui”, cum e treaba cu vinificarea in sec si ce fel de ferocitate in doua picioare e aceea care a speriat istoria pana cand istoria s-a facut mica intr-un colt. Puneti-va servetele de damasc la gat, luati-va distonocalmul si hai sa vedem care e treaba, cu tot cu adevarul ei istoric.

Am primit invitatia in forma ei fizica, prin posta, asa cum, mai tarziu aveam sa inteleg, ii sade bine unei casute care exista cu mult dinainte de casuta de e-mail. “Cica veniti cu copiii, ahahahhahha”, ma inecam eu in rasul meu, in timp ce-i comunicam pufosului aceasta dovada de inconstienta bunavointa din partea gazdelor noastre. Si nush de ce, noi care niciodata…, am zis da ma, hai cu catel cu purcel, cat de rau poa’ sa fie! Adica ok, un weekend cu Iepurs la o vila la munte, care, vorba aia, tobogan, plasa de sarit in ea, hai ca vine si Mihai cu miniMiruna si pana la urma, noi de ce sa nu, avem ciunga-n par, sau ce?

Asa deci. Am confirmat si ne-am luat de-o grija. Iar cand a fost de plecat de acasa sambata dimineata, printr-o sinistroshenie de conspiratie a tuturor lucrurilor inanimate, in frunte cu ursii de plush (numai eu si ta-su nu aveam, jur, nicio vina pentru oribila situatie), asa, deci pe motiv de complot, am reusit de-am plecat exact la ora la care ar fi trebuit sa fim deja la Vila Leonida. Pierzand introducerea, dar nu si ziua superba ma, superba!, de toamna, cum nu mi-a fost niciodata dat sa vad la munte. Din Bucuresti pana la Poiana Tapului, o voce mica dar, cum sa zic, nestavilibila-cu-biscuiti, malaxa nervii procreatorilor ei asa: “unde sunt vevelisele? tati, tebsa te uisi dupa vevelise! ooo, am vazut ulme de vevelise, ooo, da, acolo in dleapta!” [a se repeta de 1000 de ori]. Ajunsi la vila, a cerut camera din care se vad perfect veveritele.

Ce sa zic, neam de neamul generalului Paul Leonida n-a vazut ce a urmat. Caci cand mi ti i-a luat Iepurs pe dovleci, si mi ti i-a invartit in aer ca pe buzdugan, si… dar nu, sa nu anticipam.

Am ajuns, zic, in parcarea vilei din cartier Zamora – Poiana Tapului, pe soare de amiaza. Si urcand cu picioarele noastre panta obraznica, rasplatiti am fost, de atunci si pana a doua zi intruna. Multa lume in curtea terasata a vilei, care intinsi la soare, care ranjind fasolele la Caraiman, care la pantof lucios de costum, de-ti faci freza-n luciul lui, care la bocanc si mai care la toc. Care agentie (Propaganda, kudos, frumos ati organizat!:-), care gazde discrete, care superbe si joviale doamne de la Fundatia Calea Victoriei, care bloggeri, care somelier cu cel mai vanjos vocabular descriptiv din ce mi-a fost dat sa intalnesc in aceasta viata si mai care reprezentant al casei de vinuri Cotnari. Care, una peste alta, domn serios, cu cravata, de la Plaiul Talii (delicii nush daca regesti, dar precis porcesti, cu care am fost intampinati si pe care, cu ambitie, le-a dovedit!). Plus un staff impresionant, cum mi-am imaginat mereu ca trebuie sa fi existat in casele astea de aristocrati. Si cu asta cred ca i-am pomenit pe toti. PS: Ca de obicei la astfel de agape tovarasesti, bucuria mea cea mare – reintalnirea cu “colegii”, de data aceasta Andreea – Taste Bazaar si Mihai – Placeri simple.

N-am sa va zic prea multe despre istoria si arhitectura acestui prea frumos asezamant, caci fonfleurile ma obosesc, chiar nu ma pricep nici la, nici la. Suficient de zis ca oricat de ignorant dpdv istoric ai fi (eu, ma, nu voi:)), nu ai cum sa nu te simti o floricica de porumb in microundele vremii atunci cand intri pe usa in casa. Caci da, Vila Leonida, asa mare si absolut genroasa cu locurile de cazare (11 camere duble) cum e ea, e fix o casa. O casa mare, luminoasa, cu scara interioara, balustrada de lemn sculptat, tablouri, podele care scartaie, sufragerie cu soba si candelabru, bucatarie, camara cu bunatati, si, desigur, dependinte. Nu i-as zice “conac”. Cu veranda ei sticloasa, sfarsita brusc in Bucegi, cu vinurile ei alese, cu vitrina cu trabucuri si cartea de Tolstoy neglijenta pe calorifer, imi inspira mai degraba domnie decat boierie. Mi-ar fi inspirat si liniste, dar am avut noi grija sa nu fie posibil acest lucru:))

Bon. Ne-au dat camera 102 (asta: http://www.vilaleonida.ro/cazare/camera-102). Nu stiu altele cum sunt, dar eu de ea m-am indragostit. Intai de toate, pentru ca e mare. Maaare. Si-apoi, pentru ca are o extensie (un salonas), din care iesi direct in curtea verde. Senzatii tari narniene, jur! Prima oara cand am facut schema cu iesitul, mi-am simtit inima urcand cu liftul la etajul superior gat, o propulsie orisicat fireasca, la asa fericire panoramica. A trebuit sa-mi pun mainile la ochi, ca sa nu ma orbeasca soarele muscator din crestele-biscuiti-de-ceai. Raiul.

Dineul cu incepere la orele 17, cinci feluri de mancare si cel putin tot atatea feluri de vin, m-a coplesit si stangacit teribil. Pe ai mei dragi doi ii pasaportasem la niste neamuri in Busteni, ca sa nu tulbure prezentarea somelierului casei Cotnari. La care am incercat sa compensez nepriceperea cu atentia, luandu-mi, nu stiu de ce, o droaie de notite de neinteles a doua zi si ciupind la vin pana cand m-a luat de cap si a trebuit sa ma dreg cu Nurofen capsule moi. “Ceeee? Un food blogger care nu beaaaa? Nici macar viiiiin?!” Evident, nu s-a intamplat asa decat in capul meu, caci in realitate am scapat fara dezvaluiri socante. Ba chiar am castigat si o sticla de Tamaioasa Romaneasca vinificata sec [pe numele ei de scena Colocviu la Roma], intr-un concurs adhoc jurizat de Boerescu. Castigata, zic, pe drept si pe motivul fericitei ei imperechieri ipotetice cu un sote de morcovi cu chimen si zeama de portocala, alaturi unui piept de curcan, balacit in smantana dulce cu vagi urme de nucsoara.

Sa revenim la meniu, insa. Antreuri: mousse orange (cu somon, arpagic si branza de capra), tartina cu icre de crap, plus feteasca alba vinificata in sec (Colocviu la Atena). Apoi, o transa de vitel cu jeleu de vin rosu, langa un medalion de jardin delice (adica felurite legume tinere, legate intre ele de un sos bechamel). In zona farfuriei, grasa de Cotnari – Colocviu la Moscova si preferata mea. Da, I like’em fat, ce pot sa zic. M-a impresionat acest vin aspru-tropical si, in all honesty, pe el l-as fi imperechiat cu morcovii aia scaldati in dulce portocala si aspriti cu chimen si tot pe el as fi vrut sa-l castig, dar n-a fost, dom’le, n-a fost premiu… gras:))

Main? Pai specialitatea casei – berbecut in sos de legume, cu cartofi dolofani si ardei copt. Iar mai apoi, vitel la cuptor, cu glazura si ciuperci de padure. Un meniu consistent, dar nu greu, pe gustul meu de mare  iubitor de carne in farfurie.

Pe la vitel s-au intors si pufosheniile din vizita, iar de aici… a fost usor la vale. Iepu nu dormise la pranz si acum era seara. Need I say more? In firea nasului mare, care n-a mancat si n-a baut, n-a vrut nici mamaliguta cu branza si smanatana, nici apa, nici lapte (bull shlaha, lapte ar fi vrut saraca, dar am uitat sa ii dam, true story!). Drept care s-o culcam am decis, inainte sa se dea tortul de ciocolata, de la care nu aveam mari asteptari (stiti, eu si ciocolata, baba si mitraliera). Asa. S-a dus Mishul sa culce iepurele, m-am dus si eu dupa ei, nu inainte de a ma asigura totusi ca trei portii de tort ne vor bate curand la usa. Caci cel mai mare perk al reproducerii e ca poti sa mananci si portia de tort a copilului mwahahahhaha! Perfect, perfect a fost tortul Leonida. Asa de bun ca am sa-i fac post separat, au fost oamenii tare draguti si mi-au dat reteta. Iar gustos.ro au fost cel putin la fel de draguti, poza de mai jos le apartine. Da mai, nu am mai apucat sa fac, si ce!? Ia mancati voi doua halci de tort maro intr-un pat alb – cu mana, caci au uitat sa-ti dea lingurita si e prea tarziu sa te mai opresti, si mai faceti si poze in timpul asta! I don’t think so!

Mai buna, totusi, decat tortul (no offence!) a fost doamna istoric Monica Neatu de la Fundatia Calea Victoriei, care asa de misto ne-a povestit despre toate cele interbelice, de la moda la dineuri, ca a reusit sa mi se faca foame din nou, animal pofticios ce sunt. La coada am simtit nevoia sa-i marturisesc ura mea fata de materia cu predare in limba romana Istorie, dar si credinta mea sincera ca daca mi-ar fi fost vreodata asa povestita, as fi indragit-o negresit. Cu ce voluptate vorbeste aceasta doamna, cum zambeste complice dumneaei in mijlocul discursului, ca la o gluma interna intre ea si, sa zicem, Carol al doilea… Zau, este fantastica, m-a cucerit! Drept care am cautat-o pe google si am descoperit ca tine ateliere si cursuri super faine la fundatie acolo. Cocotele pariziene, Cartier si Bvlgari, Coco Chanel, Dali… o nebunie! Vreau sa ma duc, sa-mi ajute dumnezeul timpului, si sa infaptuiesc ceea ce este, deocamdata, la nivel de intentie.

Dupa prezentarea doamnei istoric (din care am de gand sa va spicuiesc in postul numarul doi, dedicat tortului si torturilor culinare interbelice), in incheierea frumoasei seri (ma rog, asa credeam eu, ca asta e incheierea), ne-au scos gazdele la foc de tabara, dar si ala cu staif, bubbly si branza cu mucegai. [Paranteza: cand ai copil mic pe care ti-e asa si pe dincolo sa il lasi dormind singur in camera, un telefon ramane pe noptiera, cu celalat apelezi, lasi linia deschisa, baga tatal copilului o casca in ureche, SPP style, si there you go, ea cocolos in varf de pat, noi afara la foc. Crima perfecta!]

Ei, pe la 12 ne-am retras si noi cu torte in camera cea frumoasa. Bine am facut, caci prin bunavointa iepureasca, am dormit pana la fix ora 2. Or fi peretii de la Leonida din cinci straturi de caramida, dar stiti cum strapunge strigatul de lupta al micului razboinic caramida? Valeleu! “Nu mi-e sooooomn, unde e somnu meeeeu, l-a pielduuut!” L-am cautat sub perna, nu era. Sub pat, nu. In capul meu – nici atat. Poate la baie, dar nu. L-am cautat pana la 6 dimineata, cand am cedat si am dat drumu’ la niste Disney Junior. Eram asa de rupta-n fericire, ca si fantoma lui Leonida mi s-ar fi parut o idee buna daca asta ar fi facut-o pe micimea sa sa taca. La micul dejun cu compot de prune si placinta cu mere eram toti trei cu ochii cat cepele. Iepu balota in nestire cornulete, eu calcam lumea pe picioare deoarece priveam prin ei. In opinia mea, erau cat se poate de transparenti.

Frate, scriu de cinci ceasuri cu pauza de culcat copilul, mi-e groaza sa dau scroll inapoi, s-a terminat, doamne iarta-ma, si Dansez pentru tine, probabil si Tanar si nelinistit. Pe post de wrapup, si sub ferma promisiune ca daca am uitat ceva grav, revin, as vrea sa spun asa:

• La Vila Leonida e din cale afara de frumos. Nu ai foarte multa intimitate, de aceea visez intensiv la un sejur cu toate camerele ocupate de fix prietenii mei. Imi imaginez seri de board games in sufragerie. Imi imaginez si zapada. E un loc tare bun cu imaginatia Vila Leonida.
• La Cerdac se mananca bine de tot. Am luat si pentru acasa suc de rosii, pasta de ardei dulce (inaugurata chiar in seara asta – o bunatate!) si gem de fragi. Facute toate acolo, desigur.
• Cotnari inghite, vorba aia, in sec, si renunta chiar si la dulceata busuioacei de Bohotin pentru soiuri vinificate in sec, in umila mea (muscapehartiademuste, asa de umila) parere, mult mai dezirabile. Gama Colocviu e de incercat musai.
• Nu ma mai duc cu Iepu acolo decat cand o fi mai mare si usor de continut. Am fost suportati cu stoicism de toata lumea, dar parerea mea e ca e prea tihna pentru noi trei si prietena noastra galagia. Oamenii sunt draguti si pregatiti, dar nu merita, zau, sa le stricam fengshuiul in halul asta:)) Mai vreau sa merg in doi si in multi, aia clar!

Ultimul lucru pe care vreau sa vi-l spun e ca nu sunt asa de multe locuri pe care le vezi cu ochii inchisi dupa ce le-ai vazut o data. Stiu precis ca n-am sa uit in veci soarele de toamna tarzie muscand din Caraiman la Vila Leonida.

Vila Leonida, 2013. O carte postala. Making history since 1938.

PS: “Deliciul regelui” era bobocul de rata, ma!

Poate credeti ca testul suprem al unei relatii este mutatul impreuna. Sau storsul mutual agreat al tubului de pasta de dinti. Poate vi se par momente de rascruce casnicia, mitigatia socrosheniei sau primul an din viata copilului vostru comun. Ei bine, va inselati! Adevaratul test al relatiilor este mersul la mall, duminica. Daca plecati impreuna si va intoarceti tot voi, inseamna ca sunteti sortiti! In varianta mai prozaica, poate sa insemne si ca ati citit ghidul meu de supravietuire a relatiei dintre un barbat si o femeie care merg impreuna la mall, perfectat pe parcursul unor ani buni de concubinaj si casnicie cu tatal copilului (care, in treacat fie spus, stoarce tubul de pasta de dinti perfect regulamentar). Read on!

Sa mergi la mall cu cea mai buna prietena e vis frumos si zero challenge dupa cum am povestit deja aici. Altfel stau lucrurile cand mergi cu cealalta iubire a vietii tale, si anume, cu el, za one, za man of your dreams. Implica fezandare serioasa cu cateva zile inainte, nade si momeli baietesti, santaje emotionale bine plasate “Hai ma, pufi, ca m-a rugat mama sa-i cumpar un cantar de-ala ca al nostru, de la Ikea. De cate ori ne roaga si ea ceva? Acum pe bune!” si element surpriza: “Auzi, daca tot suntem aici, hai si pana-n Baneasa Shopping City“. Am sa presupun ca va descurcati singure cu preliminariile astea si o sa va ofer un ghid de supravietuire a cuplului odata intrati, efectiv, in aceasta lume minunata care este mallul.

1.

Absolut primul lucru pe care trebuie sa-l faceti este sa ii dati de mancare. Nu, mai, nu salata, mancare am zis. Nu, nu desert, mancare. Man-ca-ri-ca. Mancare adevarata, eventual cu sos. Ei, de obicei, cand mergem noi doi la Baneasa, mancam sus la libanez sau la taverna greceasca. Duminica asta, insa, in urma unui pont care doreste sa ramana anonim, am decis sa incercam “restaurantul” Mandarin.

Pentru ca nu stiam unde e, am intrebat de el la biroul de informatii. Cand colo, soc si groaza, restaurantul era fast food, bine plasat intre ciocan si nicovala, la parterul mallului. What to do, what to do, ne intrebam noi in timp ce ne indreptam cu pasi lacomi spre stabiliment (ocolind o superba Mazda CX5 albastra, of, tu, masina visurilor mele, nu ma mai urmari!). Ajunsi in fata vitrinelor, pieritu-ne-au negresit indoielile. Caci desi aveau expuse o sumedenie de wokuri cu tot felul de minunatii asiatice, un domn foarte amabil ne-a asigurat ca mancarea se face pe loc, la comanda. Adica nu mananci demo-uri din galantar. Si poti sa te zgaiesti la bucatar cum iti gateste, este that kind of place. Perfect, am zis noi. Am luat asa: vita mongoleza cu pak choi si ceapa verde din belsug, noodles cu pui (mult mai putin greasy decat in orice alt loc), fried rice cu legume (dar fried rice adevarat, nu orez rasfiert de cu dimineata, ca la vucsinguri and such) si legume in stil mandarin (minunate!). Totul asa de proaspat si de colorat si de bun incat am jurat ca de-acum incolo vom bifa Mandarinul asta mai des. Singurul downside e ca nu are mese proprii, dar pe cuvant ca merita varice, community table de-aia de la food courtul de jos, sau mancat pe genunchi in masina.

 2.

Al doilea lucru pe care trebuie sa il faceti intru fericirea cuplului este sa-l trimiteti pe el la un film de baietei, iar voi sa sunati o prietena. “Uite, pufi, ruleaza filmul ala pe care voiai tu sa il vezi, ala cu razboiul robotilor-femei-cu-sanii-foarte-mari impotriva smurfilor cibernetici (contine scena cu urmarire de masini filmata cu capul in jos in 4G, pardon, D). Ah, ce tare, incepe chiar acum! Nu uita sa-ti iei popcorn. Buh-bye now!”.

Doua minute mai tarziu: “Dana, ne vedem? Ei cum unde sunt? Probez o fusta la Peek. Ah, la Paul zici? Pai sunt chiar acolo! Hai ca vin acum!”. La Paul, se stie, millefeuille cu zmeura si/sau macaron cu fistic. Si o cafea. Si musai conversatie de valoare cu fata asta pe care n-am mai vazut-o de un secol. “Auzi, dar niste parfumuri nu mirosim si noi?”. Zis si facut. Acum va rog sa-mi spuneti cati barbati ar fi dispusi sa sniffaie 20 dintre parfumurile voastre preferate, de cate doua ori each, in cautarea mirosului sofisticat care va defineste perfect sofisticatenia, deci, cel mai probabil, e de negasit, fiind asa de sofisticat? Nu-i asa ca va bucurati, right about now, ca l-ati trimis la film? You betcha!

Si mai tarziu (caci, se stie, filmele cu razboaie ale robotilor-femei-cu-sanii-foarte-mari impotriva smurfilor cibernetici, ce contin scene cu urmariri de masini filmate cu capul in jos in 4G, pardon, D, dureaza numai de la doua ore in sus): “Ce faci, Boo, vii? Cum unde, in Baneasa. Sunt cu Dana, hai ca te asteptam!”

Din doua ne facem trei. Din Paul o dam in Haagen Dazs. Si da-i si hahaie-te si mananca o cupa de cappucino truffle la trei lingurite si desfa pungile cu prada magazinelor si… vorba aia, time funs when you’re having flies. “Pa, fetelor! Must do this again! Va pup! Paaa!”

3.

Gata filmul cu razboiul robotilor-femei-cu-sanii-foarte-mari impotriva smurfilor cibernetici? Ei bine, urmeaza al treilea si ultimul lucru pe care trebuie sa-l faceti pentru ca relatia voastra sa iasa din aceasta aventura mai trainica decat a intrat. Si anume sa il asteptati la iesirea din cinema si sa coborati impreuna, musai pe scara rulanta. De ce? Pentru ca exista such a thing as efectul de scara rulanta. In care mainile se gasesc si spatiul se comprima si ei se pupa ca-n filme (nu, nu ca in filmele cu smurfi). Serios, n-ati observat niciodata treaba asta? Nimeni nu e imun la efectul de scara rulanta. Atentie, e cu fiori de inceput de iubire! A se consuma cu moderatie.

Si-am incalecat pe-o coada de matura sa si v-am spus povestea “traieste frumos, la mall cu iubitul”. Luna viitoare, ultima parte a trilogiei noastre, respectiv “la mall cu toata familia”. Luna viitoare, adica in decembrie. That’s right, in decembrie cu Iepurs la mall. Da, la mallul ala unde “are” Imaginarium. Si Primigi-cu-conduri-de-pimpesa. Si in hol o maimuta cantala pian aia cu “cine mi-a golit cardul, shuap shuap” O da, it’s gonna be fun fun fun. Stati pe langa noi!:-)

De cand ma stiu, am colesterolul mare.
[“La cati porci ai mancat la viata ta, asa-ti trebuie!”
Alo! Who said that? Arata-te, porcupiscentule, lua-te-as la maciuci!]

Revenind. Colesterol uluitor, circa 240-250. Niciodata in intervalul de atentie, nu mai zic de cel de bun simt. Mereu in zona de risc, pe muchie de cutit de friptura. Nu, nu este, mai, de la porc, ce nu intelgeti? E mostenire de familie. Si mama are. Ba chiar si bunica. Suntem bogate, dar doar in coelsterol. Ei, la 34 de ani, colesterolul nu e neaparat o uriasa problema. Dar de cand mi-au zis ca nu intineresc, m-am gandit sa ma ocup si de treaba asta. Fiind moderat ipohondra, m-am dus negresit la doctor. Am plecat cu o hartie pe care scria ca nu am voie sa mananc mai mult de doua oua pe saptamana. Intre altele. Altele de-a gata printate pe o coala A4, la fel pentru toata lumea, caci, nu-i asa, toti suntem la fel. Nu m-a intrebat nimeni ce mananc, ce stil de viata am, ce apasari ma apasa. Nu mi s-a oferit o pilda sau o poveste despre cum stau lucrurile cu afurisenia asta de colesterol. Mi-au dat la alibi infamul regim pentru suferinzi de dislipidemie, plus un proverbial sut in fund, si m-au expulzat inapoi in viata mea fara vreo tactica reala de lupta cu monstrul biochimic. De aceea, nu mica mi-a fost mirarea cand am aflat… Ei, dar sa incepem cu inceputul.

colesterol, for dummies

• Exista si colesterol bun. Acesta se regaseste pe buletinul de analize ca HDL colesterol. Aluia rau ii zice LDL colesterol si e otra shoz. Cert e ca HDL tre’ sa fie mare, iar LDL tre’ sa fie mic. Cat de mare? Cat de mic? Pai sub 200 colesterolul total, sub 100 LDL-ul si peste 60 HDL-ul. Aceste cifre reprezinta idealul omului in viata, dar cum nu ne intalnim cu idealul prea des, obiectivele fiecaruia ar trebui setate de catre un medic care sa aiba in vedere toti factorii de risc de boala cardiovasculara pentru persoana in cauza. Altfel spus, dintre omul tanar, normoponderal, activ, clinic sanatos, nefumator si omul in varsta, supraponderal, diabetic, fumator, hipertensiv, care credeti ca ar trebui sa fie mai grabit sa-si coboare nivelul colesterolului din sange? Doh. (American Heart Association are aici un calculator de risc de boala cardio vasculara, va puteti juca daca vreti:D)
• Colesterolul in exces nu cauzeaza boli cardio vasculare,  ci creste riscul sa inhatzi asa ceva. Nu este o boala, ci un factor de risc. Excesul de colesterol din sange poate duce la depuneri pe peretii arterelor, ingrosandu-le. Artere ingrosate = circulatie precara, cheaguri, arteroscleroza, chestii de-astea fancy dpdv… funebru. Ei, faza misto e ca spre deosebire de alti factori de risc de boala cardiovasculara, pe care nu-i poti strivi gandaceste cu papucul (varsta, istoric familial), cu colesterolul asta te poti lua la tranta. Si il poti domestici. Afli tu cum, stay tuned for more, adica;))
• Factori care influenteaza nivelul colesterolului in sange, dar nu-s implacabili, deci de neschimbat: 1. dieta, 2. obezitatea, 3. sedentarismul. Pam pam.

si acum, despre cum trebuie sa manance si sa traiasca omul bogat in colesterol

Pe scurt, si listate in ordinea descendenta a gravitatii/importantei lor:

1. Nici macar un gram de grasime trans. Dar asta e valabil in general, nu doar pentru colesterolfricshi.
2. Grasimile saturate sa reprezinte maxim 7% din caloriile zilnice.
3. Colesterol alimentar (din macare) sa nu depaseasca 200mg pe zi.
4. Grasimile totale (inclusiv cele saturate) sa nu depaseasca 35% din caloriile zilnice. Ideally, sa ramana la 25%.
5. 30′ exercitiu moderat pe zi, in majoritatea, daca nu toate, zilele saptamanii.
6. No smoking.
7. Aportul zilnic de fibre solubile din dieta sa fie undeva la 25g.
8. Supliment de omega 3 – ultimul, pentru cae nice to have, nu must have. Nu s-au pus toti de acord daca chiar ajuta la scazut colesterolul.

La prima vedere, nu e chiar simplu. Pare ca tre’ sa ai vreo trei facultati ca sa procesezi. Vestea buna e ca doar pare. Tradusa toata povestea in termeni laici, rezulta ca:

• Grasimile trans, cele mai rele si mai rele si factorul principal de influenta negativa asupra colesterolului din sange, se gasesc in alimente procesate (biscuiti, mezeluri, prajiturele de cofetarie, maguri, romuri, ciocolatele, chips etc.). Intre care (HUO!!!), si margarina. Da mai, margarina aia cu claim nesimtit, aia care-ti face inima vezi doamne sanatoasa, este, de fapt si de regula, plina de trans fat. Da, nu contine colesterol alimentar, deoarece e un produs vegetal, iar colesterolul alimentar se gaseste doar in produsele de origine animala. Dar asta nu inseamna ca nu contribuie la cresterea colesterolului din sange, prin aportul ei de grasimi trans si grasimi saturate. [Paranteza: cand va mai intalniti cu un ulei vegetal la pet, care se vinde cu shmenozeala de clain cum ca nu contine colesterol, NU IL CUMPARATI! Nu pentru ca n-ar fi un produs bun, ci pentru ca aia de-l marketeaza va insulta inteligenta. Repet, produsele vegetale NU CONTIN COLESTEROL anyway, nu e ca si cand ne face producatorul vreun favor… Inchid]
• Grasimile saturate sunt next in line la capitolul efect devastator dpdv colesterol. Ele nu-s asa rele ca trans, adica avem voie a le manca, dar cu moderatie. Exista in toate produsele de origine animala, dar si in unele produse vegetale. Am zis mai sus ca ele nu trebuie sa ajunga la mai mult de 7% din caloriile zilnice. Acum o sa va invat cum sa calculati asta. Sa zicem ca mancati un iaurt grecesc Olympus, cu 2% grasime. Din alea 2g la suta grasime, 1.2 g sunt grasimi saturate, deci paharul regular de iaurt de 150g va avea 1.8g grasimi saturate. Pana aici e clar? Mai departe. 1g grasime de orice fel = 9 calorii. Asadar, 1.8 g grasime saturata = 16.2 calorii. Presupunand ca mancati in ziua aia 1600 calorii, iaurtul asta reprezinta 1% din total calorii. Mai aveti 6% “disponibili”. Pe care ii calculati la fel. Cititi pe eticheta produsului daca e de cumparat de-a gata, sau intrati pe site-uri precum http://nutritiondata.self.com/ sau http://caloriecount.about.com/, unde bagati, cum ar veni, 100g piept de pui la gratar si aflati cate g de grasimi saturate are el. Hai ca nu e asa greu;)
• Grasimile totale se calculeaza dupa acelasi algoritm ca si saturatele. x g de grasime mancata in ziua aia se inmultesc cu 9 calorii. Rezulta y calorii. Ponderea lui y din total calorii nu trebuie sa fie mai mare de 25%. Makes sense?

Hai, ca sa fie mai simplu, va fac eu niste simulari, cu ajutorul prietenului xls:

Calculul se refera la o zi, iar valorile reprezinta un maxim. Altfel spus, la un consum de 1500 calorii pe zi, grasimile saturate nu trebuie sa depaseasca 12g. Si tot asa.

• Colesterolul din alimente (gasit exclusiv in produsele de origine animala) nu trebuie sa depaseasca 200 mg pe zi. Asa ca treaba cu 2 oua pe saptamana de care va ziceam in debutul postului e o tampenie. Cum? Pai. Un ou contine cca 180 mg colesterol. Daca eu nu mai mananc niciun alt aliment cu colesterol intr-o zi, nu am decat sa mananc in fiecare zi cate un ou. Dieta aia printata pe foaie pe care ti-o da doctorul porneste de la premiza ca pacientul nu vrea sa inteleaga ce mananca si nu e dispus sa-si faca singur toate aceste calcule. La fel ca dietele de slabit cu nume de decedati, si aceasta dieta e una stas, o chestiune inflexibila si cam trista. Plus ca it’s so so wrong din multe puncte de vedere. Se bazeaza pe alimente permise si pe alimente interzise. Pieptul de pui, de exemplu, este permis, insa nu ti se spune in ce cantitate. Asadar, e foarte posibil ca eu sa mananc atata piept de pui pe zi, incat sa depasesc constant allowance-ul de grasimi saturate. Chestie care in niciun caz nu va duce la o valoare mai mica a colesterolului.

Odata facute toate aceste ajustari de dieta, omul bogat in colesterol mai vrea sa:

• se lase de fumat
• faca nitel sport (nu, nu de performanta)
• isi mentina greutatea in limite normale
• se tamaduiasca la cap (stresul nu bun la colesterol, si, in general. nu bun la nimic)

Cateva luni de asa program exemplar ar trebui sa ne puna pe un trend descendent. Ca de nu, ajungem, dupa o varsta, sa luam medicamente cu pumnul si na, nu vrem asta.

Acum ca v-am scrantit mintile, va las cu un filmulet “motivational” si va doresc weekend fabulos!:-)

“Here we go again!”, am zis, cand am m-am trezit intr-un group de chat cu my fellow food bloggers, Ana, Catalina, Elena, Lavinia, Florin si Madalin. Deschid fereastra si citesc: “maduva, oh maduva, maduva mea draga, maduvamaduvamaduvamaduvamaduvaaaaaaa”. Doua maini dibace redenumesc conversatia Red Angus. E clar, meat is involved, ma gandesc. Cu o mana scriu, cu alta imi sterg reflexul pavlovian. “Wait up, guys, mamma’s coming!”:D

Doamne, ce-mi place la bloggers’ night out. E asa, like social sushi, you can never have enough, fir-ar! Si pentru ca suntem care incotro, nu se intampla deloc asa des cum mi-as dori. Cand se intampla, totusi, e pretty freaking awesome [love you guys, na, Florin, poti sa ma certi din nou ca-s prea emo!]. E ca la nunta. Masa mare, in jurul careia tre’ sa te muti din scaun in scaun daca vrei sa vorbesti cu toata lumea. Si before you know it, se da tortul si esti dus. Si na, nu-i mai vezi pana la urmatoarea, cand deja ti-e dor de mutrele lor. Cand urmatoarea se intampla la un steakhouse (vorba lui Madalin, fripturarie), e double trouble! Fiind noi pretty much all about meat, wine & dessert, nicio mirare ca joi seara ne-am simtit in firea noastra la Red Angus. Deoarece maduva, deoarece buffalo wings, deoarece vitel de Olanda si rib eye USDA choice si Uruguay tenderloin steak. Si boy oh boy, deoarece cheesecake cu lamaie (in loc de clasicul cu fructe de padure). Dar s-o luam metodic.

Am ajuns in Centrul Vechi cu o ora mai devreme (complet premeditat intamplator), asa ca ce sa faca o fata, m-am dus where everybody knows your name (stiti voi, wink wink), si am asteptat cuminte acolo, intre cafele si rasete colorate si vii papusi momiji ochelariste, sa ma sumoneze gasca de bloggeri. “Ati ajuns, ba?” (ma rog, fara ba) “Da, hai incoace!”. Red Angus e pe Strada Franceza, dar in partea cealalta de Selari, spre Unirea, cum ar veni. Langa magazinul de suveniruri. Despre decor nu pot sa va zic decat ca l-am observat mai degraba in apres pozele Catalinei, ca la momentul descinderii in local, mi-era asa foame ca-i vedeam pe toti vaci fara coarne. Oricum, chiar si asa, chiar si eu am remarcat tonomatul mare, uuu, very Top Gun. Mi s-a parut a nice oh so American touch.

Inainte de masa, managerul localului, dimpreuna cu chef David, ne-au povestit una alta despre ce fac ei acolo si, mai ales, despre ce vom manca. Cum nu prea auzeam ce zic (ca la nunta asta am stat mai langa usa, fiind ultima ajunsa), am mai facut o poza, m-am mai foit in scaun ca domnu’ Goe si am asteptat mancarea. Pentru ca it’s a men’s world, cititi aici la Madalin ce-au vorbit ei ca intre baieti. Iar eu sar direct la platoul cu aperitive, de pe care cel mai mult mi-a placut… tadaaa: absolut tot! Buffalo wings cu sos blue cheese – printre cele mai bune pe care le-am mancat ever. Jalapeno Poppers (adica bulete de branza cu ardei iute) – fabuloase! Maduva: face o fiara din cel mai pasnic blogger, ne-am batut pe ea pana n-a mai ramas nicio felie de paine prajita in viata. Da, foarte bune starterele, si, much ca la orice revelion, din ele m-am si saturat. Ceea ce e cam lame asa, cand stii ca urmeaza rib eye, fie el si choice.

Printre pacatele mele capitale (si un motiv destul de bun pentru care n-o sa fiu niciodata un adevarat food aficionado:)), se numara faptul ca I’m a well done kinda’ gal. Adica mananc vita pe marginea medium din jurul lui rare, si cum ajung la roz, cum las furculita jos. Stiu, este odios. De-aia nici n-o sa ma apuc sa va spun despre minunatia de rib eye, sau despre muschiul de Uruguay, dar o sa va spun despre vitelusul olandez. Chef David mi-a spus ca el se afla in meniu pentru doamnele si domnisoarele care isi doresc o friptura mai “lean”, cu un gramaj mai mic. Well, that would be me, am zis eu in gandul meu, iar cu voce tare l-am felicitat pentru idee. Da. Mie vitelul mi-a placut cel mai mult, probabil pentru ca, asa cum spuneam mai sus, nu sunt neaparat in targetul lui rib eye.

Burgerul n-a mai avut loc in viata mea, pentru ca zarisem deja cheesecake-ul cu lamaie. M-am repezit asupra lui, ignorand complet brownie-ul (pentru ca era maro, ce, stiti ca nu-mi place ciocolata:p). Asa. Foarte buna prajitura cu lamaie, mi-a adus aminte de traditionala alba ca zapada, habar n-am daca e bine sau e rau:)

Data viitoare cand ma nimeresc la Red Angus Steakhouse, precis se va lasa cu encore la maduva, aripioare si jalapeno poppers, dar la main musai vreau sa incerc si coastele. (Hello, coaste, I’m a huge fan!)

Much like in seara cu pricina, cand am plecat inainte sa se taie tortul burgerul, gotta go guys! Frumos la Red Angus, mi-a placut, mai merg. Ah, da, sa mai zic ca mi-au lipsit Mazi (pe motiv de raceala) si Monica (pe motiv de Londra). Noroc ca pe Mazi o mai vad in Good Food, iar pe Monica, la televizorul sufrageriei virtuale YouTube, unde presteaza cu foodie kid filmulete super simpatice, despre pachetelul de pranz.

Gata, am fugit, have a good weekend everyone, iar daca nu stiti pe unde sa mai mancati vaca in orasul asta, Red Angus e o foarte buna optiune.

Captain’s Log, Stardate 12101.3: Am intrat in Baneasa Shopping City. Un fabulos sistem stelar binar din sectorul traitului frumos, ce prezinta o misiune critica pentru cercetarile noastre de-a dreptul astrofizice. Eminentul meu companion, mademoiselle Boo, va fi instrumentala pentru studiul expulziei cardului din portofel la viteze relativiste, in contextul exploziilor masive de placere care se vor petrece in urmatoarele ore.

Prima destinatie: sMAColine Uuuuu, ce-mi place oja asta! Dar de asta ce zici? Mama, mama cum e asta! Ei daa, asta e cu adevarat misto! Ah, tu pe care ti-ai lua-o? Da, stiu, e greu. Ah, de ce, de ce doar zece degete? Astia nu au acetona aici? La naiba! Deci pe care sa mi-o iau? Ah, imi place cum arata asa, impreuna. A doua destinatie: Douglas. Ei da mai, ai dreptate, ojele astea Dior sunt perfecte! Ah, j’ador Chanel!

Suna telefonul intergalactic. Raspunde Capitanul. “Tu esti, mai Data mai? Engage sau ceva! Ah, sa venim noi la GAP? Beam me up, Scotty!” Se infig in scara rulanta doi convershi tavaliti (ai mei) plus o pereche de botine superbe, mov-electrice (ale lui Boo). With our powers combined, salvam prietenul Bursucu de la moarte clinica prin asfixiere estetica de picior in blug nepotrivit. GAP avand, se stie, cei mai misto blugi. (Ei nu, nu din toata galaxia ma, ce-aveti?! Dar din dulapul meu… precis!) In intimitatea cabinelor de proba, mimam skinny jeans si facem video instagrame cu viitor de meme. I’m too sexy for my car, too sexy for my car, too sexy by far. The way I’m disco-danciiiiing. Mdaaa.

Dupa asa cardio ghebos, avem nevoie de combustibil. Antrepriza noastra spatiala nu poate naviga in siguranta inapoi la Federatie fara sa se fi alimentat cu inghetata si sushi, nu neaparat in aceasta ordine. Caci dupa cum bine spune my (same sex) significant other, Boo, “rule #1 for a happy long term relationship: regularly sample each other’s drugs!”

La Sushi Ko e bun. Bun de Bucuresti asa, dar bun. Mai bun decat celebrul sushi de la Ruse, dar drept ca si de vreo doua ori mai scump. Macar nu ti-e frica sa mananci, ca stiu eu cateva locuri in orasul asta unde bine ar fi sa-ti fie. Si nefiindu-ti frica… mananci, ce sa faci. Zice Bursucu: “As manca mult, mult suhsi, pana mi-e rau”. Si noi: “Dude, nu esti in pericol, one can never eat too much sushi!”

“Word!”, zice si (nume de cod) Un Amic, de dupa punga uriasa de Cinnabon. “Excuse my French (tot el, catre chelner acum), se poate sa-mi mananc cornuletul aici? Stiti, eu nu mananc sushi!”. “Sigur!”, zice omul, de buna cuviinta si credinta. “Va aduc ceva de baut?” “Nu, ca am si Cola!”:))))

Asa. Se remarca pozitiv platouasul pe numele lui Fantasy Set, dar si o combinatie de rolls pe baza de Crazy Crispy, pe care am mancat-o je (Jean Luc). Rawr!

De la Sushi Ko pana la Haagen Dazs e o zvarlitura de bat. Asa ca intram in Peek&Cloppenburg, cat sa se aseze pranzul si sa abordam problema desertului cu simt de raspundere. Isi ia Boo o camasa azurie, io un tricou cu dungi, pe care il plimb pana la casa si inapoi (fac asta din ce in ce mai des in ultima vreme, pe modelul “it’s the journey, not the destination”:p) Coliziunea cu planeta rece sloi nu mai poate fi evitata. Ne izbim frontal de: doua cupe de beligian chocolate si caramel sarat, cu topping de nuci caramelizate si “decat” o cupa de cappuccino truffle (ah, cum e asta, moartea nefericirii, jur!), cu cirese amare poposite in cuib patrat de waffle cald. Langa astea, cate un espresso. Si noi, ca fetele: “Picard, trai-ti-ar, este raiul asta, sau ce?”, la care Picard: “These are the voyages of the starship Enterprise, dupa cum stii. Adica to boldly go where no man has gone before, but women often do!”. “Afirmativ!”, zice Boo, si mai ia o lingurita de rai.

PS: Baneasa Shopping City si The Practice m-au instigat sa traiesc frumos sambata asta (as if I know any other way, wink wink). Drept care, in ciuda faptului ca trebuia sa fie soare, dar a plouat, iar eu trebuia sa am ciorapi colorati si funda in par, dar am avut blugi rupti si ciufulitura de om pe care toata noaptea l-a bazait un tantar (la intrebarea “dar ce, mai exista tantari?”, raspunsul este “da”), ne-am prezentat dimineata la Baneasa si ne-am mai extras din filmul asta seara. La final de zi, nu ne cocosau pungi mari, lucioase, dar, vorba aia, o zi intreaga in loc de pierzanie mall cu my bff – priceless! Oops, asta era alta reclama. Luna viitoare, episodul doi: la Baneasa mall cu iubirea vietii. Bine c-am mancat acum fineturi, caci urmeaza probabil o dieta monogama pe baza de popcorn. Vorba aia, sa luam si nachos. You… complete me!

Asa deci. Carevasazica, eram noi in vacanta noastra romaneasca partea a (imi place sa exagerez) paishpea (cea romantica), tot la Sinaia, tot la International, adica fix ca anul trecut. Intr-o zi ii zic Mishului: mergem si noi la (atentiune!) Costila?

Da ma, la Costila ala din Busteni, outletul Puma, ce, care-i probelma:p Am uitat sa precizez ca doua zile mai devreme, trecand prin fix Busteni in drum spre fabrica de lapte, zarim un panou publicitar pe care scria asa: Canta Cuisine, restaurant Castel Cantacuzino, tantanaaa. Bai si ce-am ras, gandindu-ne ce satisfactie marunta tre sa fi avut ala de-a scornit acest fantastic nume:)) Ce cautata treaba, ha ha ha. Bun. Revenim in zilele noastre si parcam langa Costila cel comunist, unde am castigat io singura oara in viata mea la loz in plic copil fiind, inainte, deci, de ’89. Parcam, ne dam jos, si dupa ce vizitam obiectivul turistic outlet si obiectivul turistic farmacia Centrofarm (de unde imi iau plasturi si lac de unghii Farmec in culori naucitoare), zice Mishu: vrei sa mergem la castel? “Pe manusile mele de caprioara ca da!”, zic eu, fiind dimineata si gandindu-ma ca macar un espresso or da si *fraierii* aia de la Canta Cuisine-de-pe-panou. Asa.

Si o luam tac tac, tac tac, pe jos asa, spre Zamora, Zamora asta fiind pentru Busteni cam ce e Cumpatu pentru Sinaia, adica acel cartier de dincolo de munti, DN si calea ferata. Mergem vreo zece minute, timp in care castelul se face din ce in ce mai mare, mai, si noi suntem din ce in ce mai uimiti ca “cum de nu l-am observat niciodata pana acum, dar vai, am trecut pe langa el de 1000 de ori”. Anyway, ajungem la castel in poarta, batem, ne deschide mama lui Stefan cel Mare un nene care ne zice ca sigur, putem intra, costa 10 lei sa facem poze pe domeniu. Monsieur le chateau keeper, bem si noi o cafea? Dar cum sa nu, zice el, I made a fresh pot. Mai, si nici nu intram bine, ca ne loveste peisajul in freza, jap jap. Doamne, dar ce frumos e la castel! De sus din “pridvor” se vede tot Busteniul. In fata, Caraimanul. Pe jos – blana verde, cu flori. Fantani arteziene. Radacinoase care urca-n cer, iar din ele, spanzurat, un scranciob. Manej, dar fara cai. Biserica, dar fara popa.

Surpriza surprizelor vine insa cand ne aventuram inauntru, pe usa lui Canta Cuisine ala. Holy cow, adica aceasta nestemata asa, sub nasul nostru? Mais oui! Vom cina aici, am zis noi, dupa care am comandat o cafea pe terasa. Ei, si cafeaua era Illy, asa ca I was sold pe loc. Ka-Ching!

Bun. Seara ne intoarcem in Busteni pentru cina. La castel e aproape intuneric. Se aude muntele. Da ma, nu radeti, ca si muntele are sonor, nu doar marea:p Si nu tre sa-ti pui scoici la urechi, se aude pur si simplu, pe o frecventa a lui, proprie (de incercat neaparat!). Apres dark asa si racoare fiind, intram in restaurant si suntem, din nou, placut impresionati si foarte bine primiti.

Eu iau o supa crema de sparanghel – buna. Mishu sare direct la felul doi si comanda pastrav proaspat la gratar cu spaghete de legume. Care pastrav vine odata cu felul meu doi, pe numele lui curcan taranesc cu cartofi gratinati si morcovi sote. Portii foarte bine dozate, cat sa mananci tot, dar fara sa te deschei la pantaloni. Mancare buna si proaspata. Cu piesa de rezistenta: desertul. Trebuia sa fie cheese cake cu dulceata de trandafiri, dar am stricat eu fensismul situatiei pentru ca urasc trandafirul in toate cele de mancare (ma simt de parca mananc crema de maini bulgareasca, de-aia cheapo, o stiti, precis!) si am comandat o cupa de sorbet de capsune (La Strada) instead. Si desi cheesecake-ul meu a fost bun si just the way I like it (deci NU cu Philadelphia, which i loath, ci cu branza adevarata, nene), castigatorul castigatorilor nu am fost eu, ci Mishu, care si-a tras in cap un creme brulee minunat, worth every calorie! Nu va mai zic ca e genul de resto unde vine chef-ul sa te intrebe daca ti-a placut mancarea, iar ospatarii sunt tineri, fini si educati, o placere sa-i vezi in actiune. Nota 10 cu felicitari si creme brulee pentru aceasta asezare aflata la confluenta dintre vechi si meandrele concretului. Mult ne-a placut si abia astept sa ne intoarcem acolo. Pacat ca nu se poate si dormi la castel, ar fi fost belea:)

Vara, inteleg ca micul manej e populat de cai si ponei, trebuie musai sa duc Iepurs acolo, ca mare fascinatie are cu caii, din mama ponei si tata ponei nu ne scoate.

Ah, ah, n-am zis de preturi, dar mai bine va las pe voi sa le pritociti, caci iata meniul intreg aici: http://www.cantacuisine.ro/meniul/index.html. Mie mi se pare ieftin pentru ce-ti ofera, in Bucuresti nu prea mananci asa la banii astia. Ca sa nu mai zic ca in Sinaia, la Lepriconu Jegos (ma rog, se numeste Irish House de fapt), o ciorba de vaca foarte rea e 12 lei (WTF?!) [plus smantana, ardei si miros de ulei ranced], la castel fiind ea 11 lei.

Asa. Sa va mai spun ca in vacanta noastra romaneasca (partea a paishpea:)) am bifat in sfarsit si Prato Brasov,  mi-a placut locul, mi-a placut desertul, dar daca ma gandesc strict la ce-am mancat, si nu la serviciul blazat, borderline sictirit al celor de la Casa Hirscher, aceasta din urma (deci Casa, ca sa fie clar:)) ramane preferata mea. Gata, va las, adica va dau link la albumul nostru de vacanta si abia dupa aia va las. Nu uitati, drumul spre Costila trece pe la Castel. C-asa e-n viata!