Da, mai, stiu, sunt cea mai norocoasa. Cum zicea si Ada, e mare chestie sa ai prieteni care vin sa-ti faca prajituri and such, sau daca nu le fac, vin sa ti le aduca (Zu, inca mai balesc dupa prajitura aia geniala cu cafea de la Chocolat!). Nu mai zic ca stau si departe, unde-a-ntarcat dracu balaia, colt cu cuca macaii, deci efortul e mare. Pai daca pana acum ma invidiati, cand o sa va spun ca mi-a gatit o printesa (Printesa), cred ca n-o sa ma mai suportati deloc de-atata rasfat. Totusi, “ma risc”, ca vreau musai sa aflati si voi despre aceasta descoperire epocala – bruscheta roz cu ridichi.

Nici in o mie de ani nu m-as fi gandit ca ridichile se pot cali. Mi se parea ca-s de pus la salata si cam atat. Ei bine, noroc ca printesa urbana, umblata cum e ea (ca tocmai ce-a atins 100 de restaurante testate pe pielea si papilele ei si povestite apoi pe blog), a mancat la Villa Rodizio minunatiile de bruschete cu ridichi si-apoi mi le replicat si mie, in mod cu totul si cu totul de aur, chiar aici, in bucataria mea. 

Se fac asa: ridichile se dau pe razatoare. Se calesc in ulei de masline. Se sting cu zeama de lamaie. Se scurg. Se astern pe felii de bagheta frecate in prealabil cu usturoi. Se acopera cu mozzarella si se dau la cuptor pana se topeste branza. Apetisant ca la balamuc si complet roz (da, asta se intampla cu ridichile cand le calesti, devin roz cu totul). Pe cat de simplu suna, pe atat de supercalifragilistic este. Va rog sa incercati! Pentru mine e “curat” revelatia anului, de mult n-am mai dat peste ceva de mancare care sa ma suprinda intr-atat si intr-atat de placut. Enjoy!

Acu’ vreo 12 ani, cand eram nemaritata si locuiam la mama, descopeream si eu, ca orisice tanara speranta intr-ale cratitei, cum sa fac una si-alta prin bucatarie. Pe vremea aia ma dadeam pe mirc (remember? – dinozaurul chat-urilor!), sub pseudonimul “intentia”, de care eram foarte mandra. Le ziceam tuturor ca “intentia conteaza”. Da, eram din cale afara de smechera, notJ. Stiam sa fac un singur fel de mancare – un orez cu legume. Pe care l-am botezat orez “intentia”, desigur. Habar nu aveam pe-atunci ce e aia mancare chinezeasca, si nici nu cred ca pusesem piciorul in foarte multe carciumi, asa ca tre’ sa recunosc ca aveam ceva intuitie. Iar tata ma incuraja cel mai tare, saracu’ de el, ce de farfurii de orez “intentia” a mai mancat pana a invatat mirobolanta fiica sa mai faca si alte alea.

Pai orezul asta se facea asa: se fierbea o punguta de Uncle Ben’s (aparuse orezul la punga, ce tare!), se scurgea bine. Se punea in tigaie niste ulei (de-ala ordinar, nu va ganditi ca de masline), se perpeleau in el niste ceapa tocata si ceva legume (ce se gasea prin casa, de regula ardei gras, mazare, uneori porumb, cand nu mi-era lene – morcov ras…), se adauga orezul fiert si mai la coada un ou. Se pipera ca la balamuc, ca lui tata ii placea cu piper.

Desigur ca de-atunci a trecut o vesnicie. Multe lucruri s-au schimbat. Cam toate. Si orezul cu legume nu mai e nimic special. Si nici tata nu mai e. Dar ramane amintirea piperata a unor vremuri pe care le-as strange la piept cand mi-e greu, daca as sti cum.

Mi s-a pus pata pe caprese, da’ rau! Am mancat acu’o saptamana or so la Vapiano unul care mi s-a parut genial. Bulgarele de mozzarella – asa cum trebuie, rosiile – cherry dulci, busuiocul proaspat, rupt de pe vrej sub ochii mei…  Ce mai, o nebunie! Asa mult mi-a placut ca, dupa ce am mancat unul la pranz, am mai luat unul si seara (dap, era ziua aia cand fugisem de-acasa, plecata pe la 1, intoarsa pe la 11 noaptea, ah the life of a young “lauza”!). Anyways, cum ziceam, am mai luat si seara tot caprese, si i-am pus alaturi niste creveti buni facuti pe plita incinsa. Si, convinsa fiind ca mozzarella aia tre sa fie ceva delicatesa bengoasa, raritatea raritatilor oaia roz (by the way, mai stie cineva bancul asta cu oaia roz, ca ma tot chinui/chinuiesc(?) sa mi-l amintesc), am decis sa intreb timida la nenea care prestase salata mea ce fel de branza este aceasta. Raspunsul: un cutit in burta mea – Delaco. Delaco bai nene. Deci, da, ori eu nu mai sunt iesita din casa de mult, ori Delaco asta e chiar o mozzarela supermarketoasa ultra-decenta.

Ei, in replica la capresele de la Vapiano, am facut acasa caşprese, adica o caprese cu caş bun si dulce de la sibienii din piata. Cu ulei de masline extravirgin, oteti balsamic si un praf de piper proaspat macinat. Cu paine, ca nu pot gol. 

Asta mancare de vara nenica, nu infama bucata de carne de vaca pe care am gatit-o ieri cu pretul somnului meu si-al unei temperaturi decente in casa. Despre aia va povestesc eu poate alta data, ca nici nu e mult de zis I guess.

Voi ce salate mai mancati? Haideti, va rog, nu ma ajutati si pe mine sa go green?

draga Iepu’,

iti scriu de prima ta “ziua copilului” si promit sa fac asta in fiecare an for the rest of my life. daca citesti aceste randuri, inseamna ca am supravietuit cu totii apocalipsei din 2012 si mai cu seama inseamna ca internetul inca ruleaza. evident, sunt cu un pas inaintea tuturor, stiu absolut sigur ca, pana te faci tu mare, romgleza va fi devenit limba oficiala a romaniei, spre jelania puristilor, a nationalistilor si a altor “istilor”.

bai Iepu’ bai, n-am sa te pacalesc, sa faci copii este greu. don’t take it personally, dar viata era mult mai simpla inainte. e adevarat ca tu esti asa, infernal de draguta, ceea ce face ca eu si tati sa ne uitam la tine ca niste tampiti, sa ne scalambaim in fel si chip doar ca sa ne zambesti cu toata gura, sa-ti mirosim pampersu’ ca pe-un camp de levantica si cate si mai cate alte comportamente absolut bizare, pe care nici nu ti le mai povestesc. dar la fel de adevarat e ca, pentru venirea ta pe lume, mi-am pus pantalonasi de vergeturi si mi-am dat de pomana fosta mea viata. si-am sa-ti recunosc ceea ce niciun parinte nu recunoaste: fac pe mine de frica. se remarca urmatoarele frici: ca o sa te rostogolesti din pat cand nu sunt atenta, ca o sa te dau cu capul de chiuveta cand te spal la fund, ca n-o sa-ti placa mancarea pe care o fac, ca o sa cadem cu avionul pentru ca tu o sa vrei sa mergi la Paris in ciuda bunelor mele sfaturi (iar eu o sa te urmez, ca deh…), ca n-ai sa iubesti pisicile si-ai sa ma pui sa-ti cumpar un peste, ca ai sa te mariti cu un prost si o sa-i faci multi copii…  dar cel mai frica si mai frica pe lumea asta imi e ca n-ai sa ma iubesti.

asa ca te rog pe aceasta cale sa ma ierti ca nu sunt perfecta, ca nu stiu cum sa te cresc, ca invat pe tine lectii care devin inutile in secunda doi. ca nu stiu cum sa-ti vorbesc, ca n-am rabdare sa citesc carti de parenthood care sa faca din mine o mama mai buna. la schimb pentru aceasta ingaduinta, promit sa-ti fac intr-o zi un tort petre roman, cum m-a invatat bunica ta. de asemenea, promit sa fiu aici pentru tine, in toata splendoarea si imperfectiunea mea, atata timp cat o sa vrei asta. tu… doar sa ma iubesti.

semnat: yo’ mama cookie

Boo “se intoarce” cu aceasta reteta de tarte rosii fabuloase, si zice cam asa:

i got it from my mama 

Am auzit ca vrand-nevrand, pana la urma tot ne transformam in mamele noastre. Personal, abia astept sa ma transform in mama, maica-mea e geniala, toata lumea o iubeste, vreau si eu sa fiu la fel ca ea si sa primesc prajituri, flori si pesti din delta numai asa pentru ca exist [chestie care ei i se intampla pretty much saptamanal :))].

In incercarea de a atrage bunavointa universului in acest sens, am zis sa ma port si eu mai mult ca mama. De exemplu, cand eram mici, in fiecare an ne facea tarte cu capsuni. Veneam de la scoala intr-o zi de primavara ca oricare alta, deschideam frigiderul… si inauntru gaseam o tava uriasa –  realmente uriasa, cat raftul de lata – plina cu tarte mici cu crema de vanilie si decorate cu capsuni. Mama avea niste forme ondulate metalice in care cocea aluatul, separat facea crema si fructele veneau la sfarsit. Cred ca in ziua de azi chestiile astea s-ar numi tartelettes, eu am aflat abia in liceu ca o tarta adevarata ar trebui sa fie mare cat un tort si ca nici o alta mama nu se mai chinuia cu portii individuale .  [Tot in liceu mi s-a revelat, la o cina la Cookie, ca salata boeuf ar trebui sa contina si carne – asta ca sa va dea o idee despre cat de creativa e maica-mea in bucatarie :)))]

Revenind la vrajitul universului prin carbohidrati, am zis sa incerc sa fac si eu tarte de astea mici si dragutze, after all daca sunt o reusita istorica in familie, cat de rau le pot strica? Pasii au fost urmatorii:

1. Aluatul. Reteta http://www.davidlebovitz.com/2009/05/french-tart-dough-a-la-francaise/  e luata tot de la my beloved David Lebovitz [pe care l-am descoperit acum cativa ani cautand informatii despre Berthillon, cea mai buna inghetata din Paris, and I fell in love]. Eu n-am mai facut aluaturi la viata mea, insa asta este mega simplu [also reteta se numeste aluat a la francaise, iar anything french is perfect din punctul meu de vedere :))] si  neutru, merge si cu tarte dulci si cu umpluturi gen quiche. 

So: se ia un castron incasabil in care se pun 90g unt taiat cuburi, 1 lingura de ulei, 3 linguri de apa, 1 lingura de zahar si un varf de cutit de sare. Se baga castronul la cuptor, pana cand untul s-a topit si incepe sa faca bule. Se scoate cu mare atentie si 2 manusi de protectie si se incorporeaza rapid 150g de faina [de preferinta cu ajutorul unei linguri mari de lemn, nu va bagati mainile in unt fierbinte]. C’est tout! in cateva minute avem un aluat delicios gata sa fie intins in tava in strat subtire, intepat cu furculita si bagat la cuptor vreun sfert de ora. [Inteleg ca de obicei aluatul de tarta trebuie copt cu punga de fasole deasupra ca sa nu creasca, al meu a stat linistit si fara amenintari de astea :))]. Cantitatea de aluat obtinuta ajunge pentru 1 tava rotunda de tarte sau 6 forme de tartelettes. Se scot din cuptor, se lasa la racit, nu se mananca din ele ca si asa sunt putine:))

2. Crema de vanilie. De data asta reteta e de pe allrecipes http://allrecipes.com/Recipe/pastry-cream-2/Detail.aspx,  o alta sursa de incredere, in special pentru reviews, comentarii si modificari. 

Procedura e urmatoarea: intr-o cratita se amesteca 2 cani de lapte cu 1/4 cana de zahar. Se aduc incet la fierbere. Separat, intr-un castron, se bat impreuna 2 galbenusuri + 1 ou intreg, dupa care la compozitie se adauga 1/3 cana de zahar si 1/4 cana de amidon. [Pe mine ma zapacesc complet masuratorile astea cu cups, asa ca folosesc aceeasi cana si incerc sa respect proportiile :))]

Se toarna laptele indulcit fierbinte din cratita peste compozitia din castron, apoi castronul se desarta la loc in cratita si se aduce la fierbere (toate astea foarte incet si amestecand mereu). Cand compozitia fierbe si incepe sa se ingroase se da la o parte de pe foc si se adauga 2 linguri de unt si 1 lingurita de extract de vanilie, apoi se lasa la racorit.

3. Asamblarea. Dupa ce crema s-a racit [si in mod uimitor s-a si intarit, desi sincer la inceput nu prea vedeam prin ce miracol divin se va intampla si asta], se umplu frumos crustele de aluat, apoi se decoreaza cu fructe din belsug :D. Sunt mai bune dupa ce stau la frigider cateva ore. 

Eu am incercat chestia asta de 2 ori, o data sub forma de tarta mare cu fructe rosii congelate, alta data ca tartelettes cu zmeura si capsuni proaspete, asa ca o sa va impartasesc cate ceva din descoperirile mele prin serendipitate :)) 

Prima oara am urmat la liniuta reteta de pastry cream si ever-sensibila cookie a sesizat un gust deranjant de amidon in umplutura de tarta.  A doua oara l-am redus la jumatate pe gustin, crema s-a intarit la fel de bine – in schimb, a doua oara mi-a fost lene sa ma deplasez 100m pana la supermarket dupa lapte normal, asa ca am folosit o cutie de lapte condensat 365, ramasitele unei sesiuni anterioare de briose. Rau n-a fost, dar ar fi trebuit sa scad considerabil cantitatea de zahar adaugata ulterior, crema mi s-a parut cam dulce – un baton de vanilie adevarat [din Madagascar! 😀 ma rog, via Delicateria Traiteur :))] are rezultate mult mai bune decat tubuletul dr oetker 😀 [ajung vreo 2-3 cm din baton ca sa dea aroma cremei, n-are nici un rost sa overdose] – fructele puse peste tarta trebuie sa fie cat mai bine scurse de apa. In consecinta, fructele congelate au fost lasate la temperatura camerei o zi intreaga si apoi scurse prin strecuratoare; fructele proaspete au fost spalate si uscate individual cu servetelul.

Asta a fost tot. E mai complicat de povestit decat de facut – cel putin tarta aia mare e piece of cake, cu astea mici intr-adevar se pierde mai mult timp, dar sunt si muuult mai dragutze. Le-am facut, le-am diseminat atat in viata reala cat si in social media:)), nimeni n-a fost intoxicat, astept ROI-ul sub forma de good karma. A la prochaine! cum ar spune orice patiser celebru :))) 

PS – v-ati prins ca titlul e din piesa http://www.youtube.com/watch?v=XomQLhjCYYk lui will.i.am, nu? i’m a big fan, and i mean that literally :)))). baby where’d you get your tart recipe from? i got it from my mama! 

Pai e foarte usor. Ca in majoritatea cazurilor, calitatea ingredientelor e foarte importanta, dar e foarte adevarat ca mai tre’ si ceea ce popular se cheama “bulan”. Noi am avut si una si alta, iar ce-a iesit… well, judecati si voi. Iepu’ face azi doua luni si e asa de draguta ca-ti vine sa innebunesti! Eu inca nu m-am obsinuit cu viata asta noua, uneori imi pare ca nici n-o sa ma obisnuiesc vreodata. Dar partea buna e ca timpul curge ca o cana de apa cu susu-n jos si poate intr-o zi chiar o sa ma simt ca o mama si nu ca o fetita speriata care s-a ratacit pe drumul spre casa cu cheia de gat. Curaj cititoarelor mele grav insarcinate, sa va dea al de sus copii frumosi si sanatosi! Happy Iepu’ day <3

De sambata seara de cand l-am capatat, m-am tot gandit ce sa fac cu el. Mi se parea prea proaspat si pretios ca sa-l azvarl la congelator pentru cand facea Iepu’ 18 ani si aveam si eu timp sa gatesc chestii elaborate again. Dar nici sa se imputa la frigider pana cand aveam eu timp sa scorbolesc cartile de bucate din dotare dupa o reteta fancy-shmensy nu mi se parea o varianta buna. Si-apoi mi-am amintit parerea mea despre gatit peste: simplicity, simplicity, simplicity. Si l-am facut in crusta de sare.

Se facea ca era o dupa-amiaza cand Iepu’ era… sa zicem, prezenta isteric. Simtise ca mami avea de facut ceva de importanta domestica majora, drept care nici intr-un caz nu se putea intampla ca ea, Iepu’, sa treaca acest lucru cu vederea. Printre urletele copilului deosebit de vigilent si ale mamei acestuia pe dinauntru, se reusea sa se poposeasca pestele ud peste stratul gros de sare grunjoasa din tava tapetata cu folie. Se indesau in buzunarul domniei sale salaul niste felii groase de lamaie si o mana de patrunjel, apoi se acoperea totul cu sare. Si pentru ca treaba nu era uda destul, sau asa mi se parea mie, i se storcea in cap o lamaie mare. Se infasura pachet cu folia si se dadea la cuptor la foc mic, nu pentru ca asa era logic, ci pentru ca intre un leganat si-un schimbat de pampers, nu se stia clar cand aveam sa mai ajungem in proximitatea masinii de gatit. Se scotea din cuptor peste vreo 40 de minute intr-un moment de repaos vocal al lui Iepu’, se “decrusta” cu o furculita si se asternea pe un platou. Peste el venea un sos de unt cu lamaie si patrunjel. Alaturi – cartofi noi si morcovi fierti (ar fi fost mai bine la aburi, dar din considerente de timp n-am mai scos mantzocaria de aburit, ci i-am facut pe foc, intru sacrificarea vitaminelor – asta e, nu le poti avea pe toate).

Felicitarile, masa si dansul au durat trei zile si trei nopti, atat am mancat din el doi oameni mari si flamanzi. Este incomparabil, fir-ar sa fie, gustul pestelui dulce, intreg pe oasele sale si abia prins, cu cel am fileurilor congelate pe care le mancam de obicei. Efectiv, dar efectiv divin nenica! De fiecare daca cand mananc prospetime de-asta, realizez ca gustul ala fishy al pestelui de fapt nu exista decat la pestele “statut”. Ce pacat ca nu ma pot aseza cu gura la estuar, sa vina toti pestii la mine. Iar combinatia aia de sare cu zeama de lamaie e to die for! Toata casa miroase a Marea Mediterana asa. Eterna recunostinta mamei lui Boo care mi-a facut aceasta bucurie, nu ne mai ajungeau gurile sa mancam si sa-i multumim.

Ei da, asta a fost povestea salaului proaspat. Ne intoarcem la fripturile de ton congelat de la Mega Image si la aplecari casnice mai putin solicitante, cum ar fi ouale ochi si painea noastra cea de toate zilele, cu unt. Weekend fain tuturor!

Pe principiul “tot una daca plange acasa sau pe la casele altora”, weekend de pomina fu asta. Pai planul pentru duminica era deja facut de cateva zile: urma sa ne adunam la gratar la prietenii nostri Bibi si Dan. Eu urma sa-mi satisfac curiozitatea re’ la “oare cat de imens de buni sunt burgerii mei chifla-less pe gratar adevarat cu carbuni”, iar Boo urma sa coaca niscaiva prajituri pentru fericita ocazie. Sambata aveam sa stam pe-acasa, intru plictisitoarele activitati domestice din seria munca in zadar (stiti, acu’ dai cu aspiratorul si zece minute mai tarziu e la fel). Pai da, dar o stiti pe aia cu “socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ”? Dar pe aia cu “calatorului ii sta bine cu drumul”? Ce mai calea valea, sambata la pranz ne luasem deja talpasita spre Mogosoaia, sa “calcam” yet again primitoarea familie a lui Boo pentru, ati ghicit, un gratar ca acela.

Cand am plecat, soare, 100 de grade, curgeau apele pe noi. Iepu in cracii goi, zbenguiala in landou. Ei da, doar ca pe la 1 Mai deja ne ploua cu gheata, de nu mai vedeam in fata nimic. Ce necaz pe capul si burtile noastre. Noroc ca pana la Mogosoaia mai statuse nitel urgia. Gratarul pornit, lemnisoare, treaba treaba, pe repede inainte. Carnea – o minunatie! De la celebra macelarie de pe langa Piata 1 Mai, unde o vand gata preparata si numai buna de pus pe gratar. Recomand cu caldura, porcul – crocant, puiul – juicy si gustos de zici ca era… porc. Mititeii – si ei foarte buni. Complimentat totul cu oua umplute si borfolit cu salata verde. Udat cu limonada cu menta proaspata.

Dupa ce ne umflam noi ca porcii, unii se apuca sa faca prajitura, altii cad rapusi pe bancute, la umbra si miros de iarba uda. Boo se apuca de recreat “blonda” – mare succes, a rulat cu casa inchisa si prima oara cand a facut-o, si a doua oara (imi mentin parerea – best cake ever!), dupa care, ambalata precum un motor de mare turatie, executa si o “tarte aux fruits rouges” de sta matza-n coada.

Eu, de colo colo intre cele doua factiuni. Mai o poza la gospodina 2.0, mai o fuga pe la puturosii din gradina. Ah, did I mention tarta cu fructe rosii <3?

Bun. Si dupa ce gatim si mancam si gatim si mancam, spre seara asa vine mama lui Boo (care, by the way, e one of the coolest moms I know!) cu niste ditamai pestii proaspeti, pescuiti de insusi nenea Nicu din Dunare direct. Gata curatati de toate cele si numai buni de preparat. Si pentru ca mie mi se scurgea o bala in coltul gurii, capat un salau intreg, my very own, headless, salau! Sarumana, zic, ca nu ma rabda sufletul sa refuz politicos. O sa povestesc maine-poimaine si ce-am facut cu el, o nebunie!

Sambata se incheie tarziu, odata cu cel de-al icsulea ritual “Iepu’ doarme – Iepu’ se trezeste – Iepu’ urla”. Ajungem acasa cu coada intre picioare, cu un peste in sacosa si cu amintiri verzi si ude ca pamantul proaspat plouat.

Duminica o luam de la capat. Incarcati cu materie prima pentru burgeri, cu legume marinate, cu rosii, usturoi si ardei iute pentru sosul care ne-a consacrat (stiti, ala cu rosii coapte pe gratar, strivite, amestecate cu usturoi si ardei iute, uneori si cu o lingura de smantana), ne prezentam frumos la prietenii nostri de la Rosu. Deci, ziceam, burgeri de pui, ceafa de porc, carnati, mititei, cartofi cu rozmarin la cuptor, legume la gratar, salata de rosii si castraveti aromata cu menta proaspata si busuioc, sos de rosii coapte. Inghetata. Da, toate astea.

Boo se lipeste de fina-sa, actuala Iepu’ – viitoare Lorelai Victoria, si nici ca-i mai da drumul pana nu se face de plecare. Eu imi pierd un cercel si plang putin (noroc ca l-am gasit peste cateva zile fix la noi acasa). Mancam. Ni se face foame din nou. Iar mancam. Ne leganam pe balansoar, Iepu’, ma-sa si fairy godmother Boo.

Pe la 8 si ceva zic: sa ne luam viteza, ca se face ora de baie (by the way, copilul asta isi cere baia zilnica foarte clar, cu niste urlete ca acelea, nu tace pana nu o spalam, talk about obssessive shower disorder:p). Insa nici nu plecam bine, ca, spre rusinea mea si-a lui Boo si spre disperarea lui Pufix, incepem sa ne vaitam de foame, de zici ca nu venim de la gratar, ci de la sapa. Asa ca bietu’ om ne duce la Vapiano, sa ne astupe gura cu o salata cu creveti, o portie de campanelle pesto cu extra muguri de pin si-un tiramisu. Totul e bine cand se termina cu paste I always say. Detaliile tehnice despre cum se imbina socializarea cu un plod de o luna jumate – intr-un alt post, poate. Ca vreau sa ramaneti cu o impresie frumoasa. Frumoasa ca un weekend epic la gratar. Si-am incalecat pe-o sa… ☺ 

Buna dimineata! Sper ca sunteti bine. Ah, abia astept sa va povestesc despre cel mai lung weekend cu gratar, despre cum am primit cadou un salau intreg, proaspat-proaspat, si despre minunatele tarte cu zmeura ale lui Boo. Nu stau bine cu timpul, dar am zis sa va dau un sneak peak aici, sa va tin “calduti” pentru cand imi adun eu vorbele. In curand.