Cand zic “povesti de la fabrica de lapte”, am in cap numai brandul ce nu va fi numit, Voldemort style, nici in gluma. Adica na, altii sunt specialistii in plimbat lumea pe la fabrica, sa vada si sa zica mai departe ca e curat si frumos (nu zic ca n-o fi). De asta, in ciuda iubirii ce le-o port astora de la Olympus (group hug!), am ezitat vreme lunga sa ma duc la Hălchiu sa le vizitez “uzina” [de-asta, si pentru ca am inteles ca nu sunt vacute:))] Ei, dar deoarece in septembrie am executat vacanta noastra romaneasca partea a paishpea (ah, si despre asta tre’ sa vorbim!), ce includea, cum altfel?!, si niste Brasov, am zis: frate, fie ce-o fi, io ma duc. Daca iese de-o poveste, bine. Daca nu… oh well… no one has to know. I’ll be quick, tzaca si paca, intru, ma plictisesc nitel si ies. No harm done.  Si… m-am dus.

où sont les Moo
Am ajuns intr-o luni dimineata la fabrica Olympus, dupa ce in prealabil ma ratacisem romantic cu sotzu prin Hălchiu, strasnica asezare! (turns out ca nu trebuia sa intram in localitate, fabrica e mai hârles asa). Era frig al naibii si noi eram cam dezbracati, ce sa-i faci, ca omu’ in vacanta la munte. In mijlocul campului, unde colonizasera grecii situatia, batea un vant rece de te taia de la mijloc. Asa ca multumim, tanti de la poarta, ca nu ne-ati retinut mai mult decat prevede protocolul la, say, Pentagon, fetzele noastre “asteptate” inspirandu-va suficienta incredere incat sa ne lasati a intra pe baza de buletin only, si fara verificari la Interpol:)) Da ma, fabrica de lapte nu e asa, un loc unde intra orishicine, deci ce noroc, m-am gandit eu, ca am intrat.

Bun. Si de cum am intrat, mi s-a parut o cana cu ceai cald de tei cu miere. Fata de la front desk m-a intrebat, de dupa niste ochi vioi de veverita-cu-ghinda-la-ea, de la ce firma sa spuna ca sunt. “Nicio firma”, am baiguit stingher, ca mi s-a parut ciudat sa zic ca-s de la Easy Peasy Incorporated, pana la urma, nu eram acolo in nicio calitate oficiala, ci doar in aceea de Curious George. M-am suit cu bashchetii pe presul branduit de la intrare si mi-am facut o poza de hillbilly ranjit, fiind precisa ca in interior nu or sa ma lase sa pozez. I was right. Si oricum, dupa ce ne-a preluat Ionut si ne-a imbracat, ca un tata grijuliu, in niste “sarici” si “capishoane” albe, de unica folosinta,  nu mai era nicio posibilitate in iad sa ma pozeze cineva. Srsly dude, m-am vazut intr-un geam si numaidecat am facut o buba pe retina, asa de dubios aratam.

Cum care Ionut? Ionut ma. Ionut-no-last-name-necessary. Companionul nostru de-a lungul intregii vizite, care asa frumos ne-a povestit despre toate, ca m-am emotionat groaznic. Pe bune, o sa vedeti, aparent, chiar si fabricile foarte, dar foarte automatizate, au un suflet si niste infinite capacitati de a-ti face pielea gaina.

Nu, nu sunt vaci la fabrica de lapte. Ceea ce este, desigur, logic, doar ca eu mi-as fi dorit sa fie. Mi-as fi dorit sa le mangai pe bot si sa le multumesc pentru tot ce fac pentru noi. Instead, a trebuit sa ma multumesc cu o cisterna, care tocmai parcase cand am ajuns noi. Noi care, pe parcursul vizitei, am urmat cumva traseul laptelui. Adica intai ne-am insinuat in camera de colectare, unde vin tancurile cu lapte colectat de la fermele agreate. Care lapte e testat si la ferma de unde provine, dar si la fabrica. Asa.

Odata plecat laptele din containerul initial, cisterna se spala. Se spala de catre o… camera intreaga (si imensa, mi s-a parut mie), de instalatii de spalat. Daca ma gandesc bine, pentru fiecare incapere in care se mermelesc lactatele astea, exista cel putin inca una cu statii de cleaning in place. Nu, deci nu va pot descrie in cuvinte ce ikebana de tevi si containere e acolo si in ce hal de aseptic se pune problema.

Laptele din cisterne se “vireaza” in niste sticle, decat ca-s niste sticle de 30.000 de litri, asa, cam cat un bloc cu doua etaje. In orataniile astea incepe procesul de pasteurizare, intr-o parte e lapte de consum, in alta e UHT. Cam asa. Ce mi s-a parut mie amuzant (deh, bucurii de om simplu), e ca ambalajele pentru lapte (fie ele cutii sau peturi), nu exista pana in momentul efectiv al ambalarii. Adica sticlele de pastic sunt un soi de eprubete care se termoformeaza pe loc, iar cutiile sunt un sul gigantic de carton. Foarte interesant:)) La linia de imbuteliere lapte e cam singuratate, adica nu sunt, cum credeam eu, 10.000 de muncitori care stau si pun dop la sticle. Totul se face automat. Si vazuta de sus, de pe pasarela, camera asta arata asa, ca un fel de macheta de circuit de formula 1.

Asa. Mai e camera cu microbi. Mwahahhahaha. Kidding, nici urma de microb, doar culturi ma, culturi de iaurt pastrate la temperatura la care ingheata iadul si introduse in lapte ca sa rezulte, si anume, iaurt. IAURTUL MEU IUBIT, da da da! Tot aici se produce si cel mai mic copil al portofoliului Olympus, iaurtul bio. Doar ca, desigur, e singur pe circuitul sau, nu deavalma, dimpreuna cu iaurtul ala care nu e bio.

Mai e camera cu branza, unde nume-de-indian-Ochi-de-Soim a identificat imediat un anume ambalaj de marca proprie unui magazin, despre care branza chiar zisese Soim ca “ba, e buna rau branza asta!”. Numa’ ca sa realizeze cu aceasta ocazie ca normal ca-i buna, daca o face tot Olympus. Doh!;) In camera cu branza (ma rog, camerele, adica na, halele), miroase a branza si sunt oameni. Si exista linie de-aia pe care vin bucatile de branza taiata gata, de-ti vine sa te asezi tunel gastric, cu gura cascata la cap de traseu. Vorba aia: “Ce vrei sa te faci cand te faci mare?” “Feliator de branza, maria ta!”.

Ah, asa, anecdotic, vreau sa mai zic ceva. Stiti vorbele alea de circula ca pojarul, zicand ele ca pe fundul unei cutii de lapte e o cifra care arata de cate ori a fost intors din magazin si repasteurizat/recirculat? Ei bine, eu sunt dispusa sa-mi bag mana si-un picior in foc ca n-are cum fi asa. Nu i-as fi suspectat oricum pe Olympus de astfel de practici, dar cand am vazut cum arata o fabrica de lapte, am realizat sa faci asta e fix o epopee a ineficientei. Adica hai sa vedem: deci laptele se strica pe raft (stoc, by the way, asumat de magazin, deci vandut, pa, la revedere). Magazinul il returneaza ambalat la fabrica (fiind foarte draguta, fabrica primeste returul, chiar daca ea vinde, practic, pe comanda data de magazin). Ei, si pe urma, undeva in curtea din dos (ca in alta parte nu ar fi loc), niste tantici si niste neni varsa rand pe rand continutul fiecarui tetrapak intr-o cisterna mare, pana cand ajung la niste tone. Dupa care cisterna se face ca pleaca si intra pe poarta din fata. Aaaa…?! N-are cum sa fie asa ma, sa fim seriosi, e mai ieftin sa arunci expiraciunile decat sa treci prin tot procesul asta. Legenda urbana, zic. Poate sa se intample cu producatori mai mici, sau nush, chiar nu imi imaginez cu ar putea functiona.

Asaaaa. Deci cam asta e fabrica, la pe scurt. Si sa vedeti chestie: oricat de marete ar fi sculele, oricat de desteapta investitia grecilor, oricat de bine ar fi totul, oricat de frumos, curat si mega tehnologizat, oricat de spectaculos si ce mai vreti voi, pe mine cel mai mult din toata vizita asta m-a impresionat Ionut. Nu stiu daca orice fabrica are un Ionut al ei (daca n-are, vorba aia, sa-si cumpere), dar Olympus e o fabrica vie ma, datorita lui si altora ca el. Cand ne-a povestit omu’ asta despre ziua in care au dat drumul la prima sarja de iaurt, mi-a venit sa plang, jur! Si m-am gandit atunci ca noi, astia care muncim nu la fabrica, ci la open space, iar cand ajungem seara acasa si ne intreaba dragii nostri ce am facut azi, ne aflam in reala dificultate, ei da, noi n-avem decat a fi gelosi pe Ionut. Pentru ca el are ce raspunde. “Azi am facut 16.000 de litri de lapte UHT”, de exemplu.

Cand entuziasmul asta de om cu purpose se propaga de la za big boss al operatiunii pana la portarul fabricii, nu este, pentru mine, absolut nicio mirare ca Olympus e marca de lactate preferata de din ce in ce mai multi cetateni. Ca-s curati. Curati in fabrica, curati in suflet si curati in comunicare. Speaking of which, tocmai si-au relansat site-ul, http://www.olympusdairy.ro. Give it a click, give it a high five, up top si ce mai vreti voi:) Si fiti pe pace (nu ca nu erati), burtile noastre sunt pe maini bune;)

Acum un weekend sau asa, am facut un sos de rosii belea. Intre timp l-am si mancat, dar n-am apucat sa va zic despre el. Intre altele, pentru ca nu e mare lucru de zis. Cert este ca daca aveti rosii de gradina de nu mai stiti ce sa faceti cu ele, o idee ar fi sa le taiati in jumatati, sa le scoateti semintele (eu nu am facut asta, adica pe bune, prea obositor!), sa le puneti intr-o oala cu ce va taie capul (ei nu chiar, hai sa zicem ceapa, usturoi, frunze de telina si de busuioc, plus niste ardei rosu carnos – toate intregi sau grosolan taiate). Asa, deci cum ziceam, puneti toate astea intr-o oala, le acoperiti cu apa si le fierbeti pana le ia gaia. Ma rog, exagerez. Sa zicem… cca 1h.

Asa. Dam oala la o parte de pe foc. Epuram de frunzele de telina fierte, iar apoi strecuram chestiunea rezultata printr-o sita deasa, folosind mestecaul ala de piure de cartofi ca sa ne asiguram ca s-a extras totul pana la coaja si mai ales ca nicio placa de faianta nu e cu lipsa stropi. Nu incercati sa ma convingeti ca exista o varianta mai simpla. Nu, pe bune, daca la sfarsitul operatiunii bucataria voastra nu arata fix ca un episod din Dexter, pesemne ca ati facut ceva complet gresit. Aia cu adevarat maestri baga si deshtu in compozitia fierbinte, rezultand o basica.

Bun. Dupa ce ati trecut rosiile prin sita, omogenizati totul la blender. Cu cat mai fin piureul, cu atat mai bine. Eu l-am mai fiert o tura dupa aia, cu mirodenii, sare si piper. L-am folosit ca baza pentru supa, paste si sos bun pentru o carne de purcel la tava (cu piure). N-as pune pentru iarna, ca e prea mare bataie de cap. Dar asa, de proaspat, de pofta si de prea multe rosii gone south, as zice ca merge.

Mdeci nu ma pot abtine, tre’ sa va arat, intre altele, ce i-am facut lui iepurescu din passata asta, sau cu ajutorul ei. Cica supa crema de legume, cu fatza de smantana si ochi de ienibahar:D Aww, cheesy much?:D (In supa crema am fiert niste cartof, niste ardei, niste morcov, niste pastarnac, niste telina si niste ceapa, iar dupa ce le-am terciut ghebos la blender, am pus si vreo doua linguri de passata de-aia).

Hai spor!:-)

It’s that pinkitty pink pink time of the year again, cand se vorbeste din nou si poate nu destul despre screeningul cancerului mamar. Un subiect in fata caruia ai varianta sa stai cu mainile si cu frica-n san (haha!), sau sa purcezi la actiune. Eu sunt all for action, Jackson! Mi se pare ca inainte sa ne vindecam de boli, tre’ sa ne vindecam de grija lor. Iar asta nu e deloc complicat in anul 2013, cand exista ecografie, mamografie si, mai nou, sonoelastografie (merci, Tache, ca m-ai luminat si cu asta). Adica exista investigatii imagistice pe care poti sa le faci anual, de rutina, si care iti prezerva zenul daca esti zen, iti cumpara 12 luni de liniste daca esti ipohondra sau, in cazul, sa zicem, nefericit, dar nu cel mai cel, iti depisteaza orice pui de doamne-fereste in, de obicei, faza incipienta. Bai, una peste alta, nimic, NIMIC, rau nu se poate intampla daca va duceti o data pe an sa va cautati in sutien. Numai daca nu va duceti, ceva foarte rau se poate intampla. Pentru ca, in general si in ciuda credintei babesco-penibile, lucrurile odioase nu dispar daca le ignoram. Si nici nu faci cancer de piele daca iti scoti alunitele, but that’s a different story:)) Una morbida pe zi, zic.

Hai ma, sa ne veselim:D Lucrurile stau asa:

• Autoexaminarea (palparea sanilor) o fi ea felul in care se descopera 70% din cazurile de cancer la san, dar asta, departe de a fi incurajator, mie mi se pare trist ca dracu. Pentru ca, de fapt, nu vrei sa descoperi tu nimic… palpabil. Mai degraba vrei, daca se poate spune asa, sa descoperi orice scarboshenie in faza ei microscopica, detectabila prin metodele imagistice de care ziceam mai sus.  In plus, ce simti tu la palpare poate foarte bine sa fie ceva inocent. Nu ai de unde sa stii. Acuma na, nu zic ca nu e buna autoexaminarea asta, doar zic ca nici nu tine loc de eco, nici nu-ti ofera vreo mare certitudine. Ba chiar te poate impinge spre comportamente de-astea OCD like. In care te “verifici” de 10 ori pe zi sa vezi daca “a crescut?”. Si/sau eviti sa te duci la doctor pe motiv ca faci pe tine de frica, incredintata fiind ca o sa-ti zica de naspa si vai si-amar. Bai, un lucru e cert: orice treaba “simtibila” la palparea unui san este motiv de mers la doctor atunci. Atunci atunci!
  
• Ecografia de san nu doare si este singura metoda relevanta de analiza a sanului pentru femeile de pana in 35 de ani (de ce, aflati, de exemplu, de aici). Mamografia e aia nasoala, cu “senzatii si sentimente” de intensa neplacere, se face, de regula, dupa 40 de ani si e o metoda complementara cu ecografia. Cele doua nu se, neaparat, exclud.
• Medicul care iti da trimitere la eco de san sau mamografie se numeste ginecolog. Medicul care iti face ecografia sau mamografia nu se numeste ginecolog. Adica na, sunt ginecologi care fac asta si bravo lor. Unii stiu ce fac, altii mai putin. Du-te sa te “caute” un medic radiolog specializat pe imagistica sanului. Care, na, a vazut la viata lui multe si se ocupa fix, dar fix cu asa ceva.

Ca sa nu ziceti ca iar sunt fuga prin porumb, doua vorbe despre factori de risc pe care ii poti controla din perspectiva stilului de viata si a nutritiei. Dealtfel, acelasi stil de viata sanatos care ne (posibil) fereste de toate bubele, ca nu exista mai multe feluri de a intelege treaba asta. Pe scurt, tineti-va greutatea sub control, nu mancati in exces carne rosie, bagati cardio de cinci ori pe saptamana, nu beti prea mult, nu fumati deloc si cam asa. Nimic nou sub soare. Ah, poate doar un lucru mic, dar grozav de important: BE HAPPY. Vorba aia, think pink! Cred ca pana la urma asta e unicul “cel mai important lucru de bifat”, daca vreti o viata buna, sanatoasa.

La final, trei recomandari de medici din Bucuresti, unde va puteti face o eco de san de rutina. Adica na, in caz ca nu v-ati facut screening anul asta si nu stiti incotro sa o apucati, aveti aici niste variante.

1. Dr. Claudia Teodorescu, medic primar, specialitatea radiologie si imagistica medicala, doctorat la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” ClujNapoca, titlul lucrării: „Diagnosticul imagistic al cancerului de sân”. Participari multiple la cursuri si conferinte de imagistica a sanului. O gasiti la Donna Medical Center. Cica ar fi second best dupa Mihai Lesaru de la Fundeni (la care se ajunge greu si, in general, te duci numai daca ai o problema, nu asa, de “rutina”). 021-252.32.32
2. Dr. Corina Raileanu, medic primar, specialitatea radiologie si imagistica medicala. O gasiti la Medlife Favorit. Eu la ea am fost anul asta, mi s-a parut foarte ok. Are si dumneaei in CV un pomelnic de participari la evenimente “de gen”. 021-9646
3. Dr. Cornelia Ivancu, medic primar, specialitatea radiologie si imagistica medicala. Nu stiu nimic despre dumneaei afara de faptul ca mi-a fost recomandata de o cunostinta din domeniul medical ca fiind bine pe felia ecografiilor de san. Activeaza tot la Medlife Favorit si cand am sunt sa ma programez la ea, n-am gasit loc decat peste cateva luni, semn ca na, chiar o fi buna. 021-9646

M-as bucura tare daca ati posta aici si alte recomandari de medici buni pe eco de san, sa iasa de un frumos Index, si nu doar pentru Bucuresti.

PS: Mi-am permis sa scriu chestia asta complet off topic pentru ca ieri, convingerea mea ca preventia rules s-a pupat perfect cu un mic reminder roz de la AVON (din 2002 promotor al campaniei pentru sanatatea sanilor), un reminder, ziceam, al faptului ca sunt lucruri pe care nu le poti controla, dar si lucruri pe care le poti. Screeningul cancerului de san e din a doua categorie.

Exista duminici in care te trezesti inainte sa cante cocosul, iti sufleci manecile, framanti o paine de casa, fierbi o gaina, faci din ea supa cu galuste, rumenesti bucatile de carne in unt, le tragi frumos in ciulama si te ocupi sa le sada alaturi o mamaliga la tuci. Cat fierbe mamaliga, numa’ bine-i gata si prajitura. Pe la 12, toate-s la locul lor. Masa-i infatata cu alb imaculat. Pe o farfuriuta e patrunjel proaspat tocat, pentru supa. Mamaliga-i rasturnata pe fund de lemn. Prin geamul intredeschis adie vant de vara. Miroase a liniste. Familia intreaga mananca in tihna. Dupa care se culca toti de pranz, vasele pot sa mai astepte. Da, clar exista duminici de-astea.

Ei, si pe urma, exista celalalt fel de duminici, in care te trezesti cu intarziere, ii fierbi copilului un ou, tie o cafea, te urci despletita pe cal si tagadam tagadam la Simbio, sa te vezi cu mamele, sa mananci mic dejun si sa stai fix pana s-ar face vremea de dejun. Sa pleci ultima, s-o iei in sus pe Selari, sa te impiedici grav cu fatza in doua cupe de inghetata artizanala, sa petreci apoi un ceas la libraria cu carti ieftine, din cap de Lipscani. Sa-ti iei de dus si de-acolo, doar ca s-o arzi dubios intr-un Sephora, unde sa-ti folosesti, in sfarsit!, cuponul de 10% reducere. Sa mananci de pranz tarziu la o trattorie si s-ajungi acasa aproape in timp pentru cina. Ei da, aste-as duminicile in care vrei sa existe in frigider, pregatit de altu’ de cu seara, niste aluat de pizza. Si mai vrei sa ai niste mozzarella de calitate si, eventual, un borcan cu passata de rosii, facuta-n casa. Plus tot felul de margele, la libera inspiratie.

In chip convenabil (si nu neaparat intamplator:)), aveam de toate astea la rece duminica la 6 seara, cand am ajuns acasa (mare haimana ce sunt!). Aluat de pizza framantat de my better half (pe numele lui, Simplizabest Naie), mozzarella Granarolo (senza conservanti, si de-aia-n zer, si de-aia chunky, pentru pizza sau gratin-uri), sos de rosii roz, fiert chiar de mine intr-o alta duminica, si tot felul de bunatati proaspete, care aveau sa faca obiectul unor mici pizze gourmet de hranit intreaga familie.

Paranteza: aluatul de pizza e treaba simpla, in masura in care gandul de a va mess-ifica din cap pana-n picioare cu faina si “lipici” nu va provoaca fiori reci pe sira spinarii. Din fericire, lucrurile s-au petrecut, dupa cum v-am zis deja, in absenta mea, dar am aflat pentru voi, din surse sigure, ca s-a folosit 1/2 lingurita de drojdie uscata, “desfacuta” cu cca o ceasca de apa calduta. Lasata sa zaca asa 15 minute. Apoi desertata in craterul central al cca 300g de faina alba, poposita intr-un castron si “scobita” la mijloc. In faina – musai si juma de lingurita de sare. Asa. Framantata chestia asta vreo zece minute, cat sa se faca matasoasa si elastica. Invelita in folie de-aia alimentara si refrigerata pana la folosire (dar nu 1000 de ani, more like cateva zile, cel mult).

Asa. Despre momentul “folosirii” o sa vorbim imediat. Care moment se afla la intersectia lui “mor de foame” cu “mi-e o lene de ma doare” si “mama, ce tarziu e”. Ei, si cum stateam eu a prost in intersectia asta, iau coca, o framant un minut-doua si o impart in 8 parti egale. Intind la ele cat sa se faca “cerc”. Mozolesc fiecare minipizza cu putin ulei de masline. Le astern pe toate intr-o tava mare, pe hartie de copt. Le manjesc cu oleaca de passata de rosii si le garnisesc ghebos cu mozzarella. Excesiva, fibroasa, topibila, preafericita mozzarella. Ei da, asta e basic pizza margherita. Mai departe.

Minirotocoalele se coc in cuptorul preincins la 200C pret de maxim 10 minute, ideal la pizza mode, daca stie cuptorul. Blatul sa fie crunchy, branza sa fie topita, dar nu “arsa”. Imediat ce le-ati scos, napustiti-va asupra lor cu ce-aveti la indemana. De exemplu mozzarella in zer, rosii cherry, rucola, prosciuto crudo si masline verzi. Sau mozzarella, pasta de masline, rosii uscate si ansoa. Sau anghinare din conserva, mozzarella si busuioc. Orice, zau, chiar orice. Numai sa va placa si sa mearga “raw”. Ca nu ne mai intoarcem in cuptor pe caldurile astea, nu nu.

Gusto della leggerezza, zic italienii astia de la Granarolo. Ei, da, curat gustul usurintei ce e mozzarella asta. Din cate te scoate ea cand ti-e foame, dar si lene. Pana si un platou simplu de caprese pare ceva studiat. Iar cu minipizzele astea gata-n cateva minute, sansele sunt sa rupi gura targului. Chiar daca, uneori, targul esti doar tu:)) Ia sa le dau eu si-un “party” tag, ca sa fie clar.

Quinoa, “desfacuta” in apa (1/2 la 2), pret de 15 minute. Stropita cu ulei de masline si zeama de lamaie. Sare, piper proaspat, un snop de patrunjel, doi pumni de migdale crude si niste feta. Asta fiind reteta de mancare.

Bun. Acum ca burta-i asigurata, apa-n piua s-o batem iar. Caci am primit, in ultima vreme, o sumedenie de mesaje de la oameni care ma intrebau de sanatate, meal planuri si diete. N-am apucat sa raspund pe rand si la toate, dar ma invrednicesc sa scriu azi, ca se cere niste felul doi – dezambiguizare.

ce este si ce nu este un meal plan

• Un meal plan nu este o “dieta”. Cel putin, nu in sensul general acceptat, de chestiune magico-fantastica de topit kilogramele. Precis poate avea si efectul asta, dar e exact asta, un efect, nu un scop in sine. Asadar, care e scopul unui meal plan?
• Pai scopul unui meal plan cred eu ca este sa-ti faca viata mai buna, mai usoara si mai sanatoasa. Sa te scuteasca de zilnica, hamesita, ferala intrebare: si io ce mananc azi? Sa te ajute sa alegi, cumva, responsabil, daca alegerile bune nu ti-au intrat inca in reflex si… cam asa. Meal planningul e parte din stiinta simplificarii. Iar simplificarea in general e ceva ce ne trebuie tuturor si mult.
• Meal planningul e o modalitate de a castiga timp. Asa faci diferenta intre un plan bun si unul prost. Cel prost e ala care “inghite” timp, in loc sa economiseasca.
• Meal planningul e o modalitate de a cheltui mai putini bani pe mancare.

despre cele doua exemple de meal plan puse pe blog in 2010, dar care intre timp nu mai sunt acolo

Acum trei ani, am scris postul asta: http://easypeasy.ro/2011/03/despre-meal-planning-in-general/. Continea, asa, cu titlu de exemplu, niste meal planuri crosetate de mine pentru cativa prieteni. Intre timp, serverul unde stateau ele a fost lovit de amnezie sau ceva, cert e ca linkurile nu mai merg. Si lumea ma intreaba de ele. Ocazie buna sa zic niste treburi.

Un meal plan bun este unul “custom”. Complet abandonat preferintelor, fixatiilor, puterilor si obiectivelor persoanei pentru care este creat. De aceea, iaca, la trei ani de la postul ala, parca ma si bucur ca nu mai merg linkurile, pentru ca nu vreau sa ramana cineva cu ideea ca exista niste planuri ready made care abia asteapta sa fie puse in aplicare. Ei si asa, pe modelul da-i omului o undita, nu un peste, I figured ca uite ce zi buna sa tinem un crash course intitulat…

the easy peasy science of meal planning extraordinaire, for dummies

Adica, si anume, cum sa-ti faci un meal plan bun. Zice-asa:

1. Fa o lista cu tot ce-ti place sa mananci, including guilty pleasures. De ce tot? Pai pentru ca daca vrei un plan functional, tre’ sa fii realist. Degeaba iti propui sa mananci numai patrunjel cu lamaie, daca suferi de sindromul ala congenital foarte grav, aaa, cum ii zice, asa, “sensibilitate cronica la gogosi”.
2. Fa o lista de lucruri pe care nu pui gura nici mort. Aceste lucruri nu se vor regasi in plan. Yep, it’s THAT easy. Ca doar nu te asteptai sa punem in planul TAU lucruri care TIE iti provoaca gag reflex… Really:) Nu ma intere ca secretul tineretii vesnice era in niste urzici, I ain’t eating that shit, I’d rather chew my own leg:p
3. Fa o lista cu portiile corecte. Asta asa, ca esti entry level, bottom of the food chain, si probabil nu te-ai obisnuit cu gandul ca o friptura cat palma e more than enough meat la o masa (I know, este foarte confusing asa, pana la urma, de ce ne-a dat al de sus doua palme, daca tre’ sa mancam “decat” una? Dar trust me on this one, o palma e destul). Informatii despre ce e aia o portie sanatoasa de orice gasesti aici. Downloadabile in versiunea de portofel sau de frigider, recomandarile astea-s mai ales pentru cei care vor sa slabeasca. Ok, nu e musai ca portia ta de cartofi prajiti sa fie 10 (da, zece amarati de cartofiori pai:p), dar daca e 100, esti cam suspect.
4. Gandeste-te bine si mai ales intensiv de ce fel de meal plan ai nevoie. Vrei sa mananci mai putin? Mai sanatos? Mai ieftin? Mai organizat? All of the above? Ei, intelegi tu, orice lucru tre’ sa aiba un rost. Meal planul tau e o pagina goala. Tu zici ce scriem pe el. Nu?
5. Fa un soi de plan de cooking vs take away. Luni gatesc, marti mananc ce-am gatit luni, marti seara frec duda, miercuri mananc in oras… Si tot asa. La final vei sti splitul exact intre munca si huzur, si vei putea planui planul accordingly.
6. Fa (inca) o lista, cu surse de inspiratie. Bloguri de cooking, BBC Good Food – ro si com, allrecipes.com, carti de bucate cu mici postituri colorate plasate strategic in ele… the works.
7. Bun. Am facut toate listele astea, am rezolvat juma de problema. Acum mai trebuie doar sa iti alegi un template (personally, I’m a make my own kind of girl, un xls simplu, simplu, dar color). Si sa te apuci sa-l populezi cu painea ta cea de toata saptamana viitoare. Ceea ce e mult mai fun si mai usor, daca stii niste…

 tips & tricks

• Save the date. Bate in cuie timpul ala in care pui pe hartie planul pentru saptamana viitoare. Daca esti ca mine si abordezi problema cu lins de carti de bucate, caligrafie, coregrafie si playlist dedicat, o sa dureze ceva:)) Un joi seara e perfect.
• Aim low. Serios. Nu envizaja marea cu sarea, nu planifica pe baza de wishful thinking. Sansele sunt ca n-o sa gatesti chiar in fiecare seara. Si nici n-o sa treci brusc de la McDo la gourmet. Treaba e ca meal planningu’ asta nu e saritura cu prajina, e mai degraba mersu’ piticului. Sa fim… realisti. Si sa facem un plan care se poate infaptui.
• Un plan care se poate infaptui e un plan cu “bunatati”. Whatever that means to you. Fa o chestie anosta si o sa dai chix. Fa sexoshenie alimentara si sa vezi tu de nu ti-o placea sa mananci dupa plan!
• Trei mese si doua gustari. Musai? Musai!
• Keep it simple. Am vazut oameni carora numai gandul la un astfel de plan le incretea vizibil pielea pe spate. Aveau impresia ca meal planningu’  asta e all about coq au vin, cand, de fapt, e fix pe dos, cred eu. Arta si precizia de a avea mereu in viata ta mancare buna, simpla si repede. O salata cu quinoa si inca trei ingrediente, de exemplu. Da, this is what I’m talking about! Sincera, simpla, nefandosita mancare de zi cu zi. So… easy peasy.
• 80-20. Tine minte splitul asta. Ce inseamna el? Pai poa’ sa insemne, de exemplu, 80% mancat by the book cu 20% epic fail. Cam asa. Vor fi zile in care o sa zici: screw quinoa cu patrunjel, I am soooooo gonna get me “shaormacudetoate”. Si e ok. Chiar e ok. Un 80% cumintenie e decent tare. Du-te in 90% discretie cu 10% porcozitate si vei, chiar, slabi. Lucrurile nu-s, ma, albe si negre, sunt asa, mai caine dalmatian.
• Mancatul in oras face parte din plan. “Sambata, lunch la Simbio – salata Cobb, apple crumble, smoothie de banana cu portocala, fara miere.” See what I mean?
• Shopping list. In timp ce compilezi la plan, fa si lista de cumparaturi aferenta. In plan – “cereale cu lapte”. Pe lista de cumparaturi “cereale, lapte”. Cantitatile le poti trece la sfarsit. Dupa ce e clar cat lapte si cate cereale inghite o saptamana.
• 2 in 1. O regula de aur a unui meal plan de succes e sa obtii doua mese cu un sigur efort. Adica sa reciclezi puiul fript de azi in salata de maine. Sau sa fierbi dublu de paste, sa faci niste, sa zicem, milaneze in seara asta si o tava de mac’n’cheese peste doua zile. Sau sa faci portie dubla din ceva si sa pui la congelator. Sau sa faci o oala de supa rece de rosii si s-o imparti pe mai multe zile (ah, as manca supa de rosii in fiecare zi, cu conditia sa fie 90% leustean proaspat tocat:D)

Altfel… nush ce sa va mai zic despre meal planning. Poate vreti sa va uitati si pe restul posturilor din categorie, cand aveti niste, vorba aia, timp de ucis. Poate va intereseaza si tagul nutritie, sau tagul dieta. Daca vedeti in chestia asta o cat de mica samanta de simplificare trai, go for it. Daca e doar un extra motiv de stres, da-ti-l in spanac de plan. Sunt oameni carora efectiv nu le prieste genul asta de planificare, iar asta nu e deloc un lucru rau.

Ei, si ca sa terminam asa, pe optimism, am si o… PROMOTIE:))) Primii trei care se apuca sa-si faca meal plan si imi lasa comment aici cu adresa reala de mail, vor primi din partea mea un ochi pe el (da, am trei ochi, invidiosilor:)) si sugestiile mele de imbunatatire, daca e cazul.

Cele bune si spor:D

bai ce chestie! nu era in plan sa mai scriu azi, dupa pui piri piri si freddie si restul. in niciun caz nu era in plan sa scriu ASA CEVA! dar ma simt atat de plina, incat am zis c-o sa scriu, no matter what. cu riscul de a ma face din nou de ras, trebuie sa exprim lucrul atunci cand e el exprimabil, nu o luna mai tarziu, cand o sa ramana de el doar o impresie la rece. poate nici n-o sa cititi, ma imbarbatez, in timp ce-mi fug degetele pe tastatura ca niste maimute reumatice [hei, e cineva pe-aici:p?]

asa. august 2013. eu cu Mishu in masina. zic: – pufi, nu o sa-ti vina sa crezi ce-o sa-ti spun, dar ma las de fumat! urmeaza o cascada de rasete. literally. o Niagara rautacioasa. un sincer si din inima Chucky. – ahahahahhahaha, ahahhaahaha, ahhahaha ahaha aha ha. you’d make a great stand up comedian!, zice sincer amuzat, si-apoi, desigur  – ahahahahhahaha, ahahhaahaha, ahhahaha ahaha aha ha.

ma uit cash la el, dupa care cuget in sinea mea: well, dude, can you blame him? ca sa intelegeti, din februarie ma tot las. da’ chiar, ce idee buna, sa incepem cu inceputul.

chinuitoarea progresie invers aritmetica a vesnicului fost fumator, din februarie 2013 si pana in prezent

prin februarie m-am impiedicat, la recomandarea Simonei Tache (cumva tangential, adica ea recomandase seminarele live dupa aceeasi metoda) de cartea lui Allen Carr – The Easy Way To Stop Smoking. am depasit dezamagirea initiala (“vai, sinistru, un contabil care a scris o carte! bo-ring!”), deoarece am simtit undeva, in maduva putinelor mele oase sincere si sincer neafectate de persoana mea adicta, ca: 1. omul picteaza pe bune panza gretos-uleioasa a adevarului despre fumat. adica dincolo de maniera in care pune in cuvinte toata tarasenia, n-am citit niciodata ceva mai de bun simt despre asta. simplu si la obiect. fara shushumumu freudian, fara ifose, fara introspectii elaborate. inteleg de ce cartea poate fi descurajanta pentru unii fumatori. pe la jumatate simti, efectiv, simti ca daca o termini, te lasi. si asta te face sa: a. fugi ca dracu’ de tamaie, discreditand, eventual, teoria “usoara” pe unde-ti vine la gura. sau b. o termini si, naturlich, te lasi! eu am terminat-o.

am terminat-o pe 13 februarie, asa, pe la ceasurile 16, sa zic. imi amintesc ca eram in pauza de tigara, imi luasem kindle-ul cu mine, am stins tigara, am aruncat pachetul, soarele stralucea dubios de tare pentru o zi de iarna si eu ma simteam invincibila. citisem in carte ca o sa fiu fantastic de fericita, asa ca m-am gandit sa fiu. bun. prima zi, totul fain frumos. a doua zi, nu asa de bine. a treia zi i was like: mada’facaaaaaaar!!! aduceti-mi iepurasi de plus, vreau sa le sucesc capu’ la spate! in prima sambata am plans. am plans pe bune. de pofta, de gol, de deznadejde, de dezamagirea lipsei de “cuplaj” intre rational si emotional. daca intelesesem, si intelesesem, sustin chiar si acum, teoria lui Carr, de ce, doamne iarta-ma, nu reusisem sa ma mentin fericita? mdeci nu pot sa va explic, eram de-o tristete… incomensurabila.

in ziua a cincea am scris postul asta, asa, la incurajare. m-am gandit eu ca daca rememorez in toata jena ei o zi din viata mea de fumator, o sa-mi treaca, naibii, gargaunii. nu mi-au trecut deloc. mi-am cumparat tigara electronica, niste otravioara de-aia fara nicotina si am continuat sa ma abtin de la a fuma tigari “adevarate”. trebuie sa fi realizat deja, chiar in timp ce pufaiam inchipuit la batzul electronic cu luminita rosie in varf, sugand din el pana mi se facea injurulgurii mov, ca traiam un epic fail. dar am continuat sa ma autoflagelez inca niste saptamani, pana cand am “cedat” si-am aprins un Kent 4 de la un coleg. pe care, in zilele in care fumam, nu as fi pus gura nici batuta, in schimb, in ziua aia in care nu fumam, dar am fumat, imi venea sa-l ling lasciv (pe Kent, ma, dirty minds you:)). nu, nu era naspa tigara dupa cateva saptamani abstinenta, era fantastic de buna. gustoasa! gus-toa-sa! credeam eu.

am decis ca voi fuma o tigara pe zi. cateva zile mai tarziu, am decis ca doua tigari pe zi e ok sa fumezi. nu mai stiu in cat timp am ajuns inapoi la pachet si nu mai stiu cand m-am considerat oficial, dar temporar, invinsa.

prin mai cochetam cu ideea plasturilor cu nicotina. after all, ma ajutasera mult sa ma las de fumat in 2007 si statusem “clean” cativa ani. in Romania nu se mai gaseau (ce magarie!), asa ca am asteptat vacanta la Salonic ca sa get me some. din fericire, la Salonic erau mai ieftini decat la Paris sau pe amazon, numai 14-15 euro cutia de 7 bucati. adica vreo 9 lei pe zi. mi-am luat plasturi de 80 de euro. asta a fost in iunie. ajunsa acasa, i-am bagat intr-un dulap si mi-am luat de grija lor, in asteptarea momentului in care aveam sa mi-i aplic. nu inainte de ziua mea si clar NU inainte de concediu, jesusFingchrist, ce idee tampita! poate dupa aniversarea noastra… sau macar dupa ce venim de la munte.

intr-o zi, mi-am lipit spontan un 21mg pe mana stanga. a fost mult mai bine decat fara plasture. muuuult mult mai bine! nu mai aveam, gen, viermi in dos, a fost o zi aproape normala. asa ca l-am dat jos seara pe plasture, m-am inchinat ca inca functioneaza si mi-am aprins o tigara.

trebuie sa intelegeti ca, in tot acest timp, din februarie incoace adica, traisem o perpetua framantare. nu puteam sa ma las, dar nici sa renunt la a mai incerca nu puteam. am avut momente in care am zis: fuck it, sa luam o pauza. si apoi, in urmatoarea, fix urmatoarea zi, m-am trezit cu o sincera si spontana dorinta sa mai musc o data din prajiturica de quitter. am citit tot soiul de lucruri. de la extensiile lui Carr puse clar out there pentru imbogatirea dansului pe seama disperatilor de fumatori (da, exista The Easy Way, dar si The ONLY Way, pe care esti sfatuit sa o cumperi daca nu ti-a mers cu Easy; exista si The Easy Way For Women, exista si the Little Book… doamne, cred ca-s zeci, and I got a glimpse of them all:p) si pana la Smoke Free in 30 Days, pe care am cumparat-o pentru ca promitea sa ia lucrurile de unde le lasase Carr si sa le duca, dracului, la capat.

caci da, ce ii reprosam la momentul ala lui Carr era generalizarea crasa si lipsa de munitie pentru cand veneau, in ziua 3 de regula, poftele cele ucigatoare. adica, tatutza, zi pe bune, io ce fac? ce fac cand innebunesc? (little did I understand, acum nu mai mult de doua luni sau asa, ca Allen Carr nu avea de ce sa dea strategii de coping pentru the aftermath, fiindca, saracu’, el se straduise sa ma faca sa inteleg ca there is no fucking aftermath, dar ajungem si acolo, rabdare I tells u;)

bun, deci here i was, vegetativa in starea asta de “worst” of both worlds, incapabila sa ma las, dar no longer “enjoying” smoking. ce sa fac, ce sa fac, ia sa ma duc si la o sesiune Allen Carr. asa, o ultima “mutare”. atat de tare m-am concentrat pe caracterul ultimativ al mutarii, ca am plecat de-acolo dupa 7h si fumatoare, si in lacrimi. sah mat! am zis. fetitza, lasa-ne, e clar, nu poti sa te lasi acum. ia, tu constiinta presanta ca oala sub presiune, culca-te. te-oi scula io mai tarziu. gen la anu’. e ok sa te lasi pana in 35 de ani, nu? poate nu fac, totusi, cancer, inainte de asta. dar daca fac la 37? nu o sa-mi para oare rau ca m-am lasat la 35? macar sa mai fi avut doi ani fericiti.

yep, i kid you not, asa gandeste un fumator. misto, nu?

mai puteti? luati o gura de aer, ca urmeaza finalul si e unul fericit. am ajuns in luna iulie.

ultimele zbateri

nici nu ma hotarasem bine s-o las in pustii, ca ma apuca iarasi senzatia aia de vierme sub piele. declicul fiind mistificatoarea concluzie ca fumez un iPhone 5 in 2 luni jumate (fucking shit, da:p). bai, dar ce idee geniala imi vine mie pe 30 iulie, in timp ce, desigur, fumez. logic sa o luam: daca fumatul este, pentru mine, o maniera de escapism, cum ar fi sa escape in altceva? ce activitate se poate face atat de fragmentat, cate 5 minute la fiecare juma de ora? stiu! o sa citesc! dar mie nu imi place sa citesc! nu-i nimic, voi citi pana cand are sa imi placa. de cate ori imi va veni pofta de tigara, voi citi 5 minute. in acest mod simplu, se pot intampla doua lucruri: cartea sa fie buna si eu de-abia s-astept sa loveasca cravingul ca sa pot citi. sau cartea sa fie proasta, si ca sa nu fiu silita sa citesc din ea, refuz pofta de tigara. nu, deci va zic, mi se parea super misto planul asta. infailibil. si asa de incatata eram, asa de luminitalacapatultunelului scria pe mine, ca m-am apucat s-o zarnaticesc si pe prietena mea Ambasadoare. o sa ne lasam impreuna pentru “decat” 21 de zile. va fi magic, magic fata, o sa vezi. ce mare lucru? sunt doar 21 de zile. prima zi a fost 31 iulie. ultima zi ar fi fost azi.

si de la capat: prima zi ok, a doua zi ok-ish, a treia zi, ma scuzati, mare, mare, f&tere. de ce, nu puteam sa inteleg. nu puteam sa inteleg de ce after all this time, e totusi asa de greu. diverse explicatii si scenarii de groaza mi se falfaiau prin cap:

“sunt cel mai rau fumator, ce merge la altii clar nu merge la mine, singura mea sansa e sa strang din dinti si sa accept ca va fi greu pana sa fie usor”
“da, e clar, si pe patul de moarte o sa regret tigarile nefumate!”
“sunt ultima gaina din cotetz! o sa raman singura fumatoare din lume si singura femeie fara carnet de conducere!”

nu mai suportam sa imi fie greu. efectiv nu eram dispusa sa-mi asum rahatul ala. nu stiu daca pentru ca in ultimii ani am devenit extra sensitive la greul meu, sau pentru ca stiam, la un nivel, ca se poate si altfel. am incercat fel si fel de reframinguri. in cartea lui Carr citisem ca tre sa fiu happy cand loveste cravingul, e un semn ca ma “curatz” existential. “sa fii tu happy tataie tu si cu mama familia ta!”, ziceam mai tarziu, cand deveneam posedata.

intr-una din seri am aprins o tigara. nu i-am spus Ambasadoarei. era de cacao sa-i stric si ei combinatia si in plus, sa-i spun ar fi insemnat sa-mi validez mie fumatul, adica asa, din nou, de la capat. nu i-am spus si m-am simtit infect. stiam ca fac ceva rau si brusc tigara nu mai avea gust bun. avea gust de infrangere, mizerie si neputinta. o uram pe ea, iar pe mine… sa zicem ca-mi era ciuda. avea sa fie ultima zbatere. ultima “uratenie”. ultima promisiune incalcata, coz that’s what smokers do, stiti:p in foarte scurt timp aveam sa inteleg de ce este, de ce era, so fucking hard.

momentul meu de claritate

deci iata-ma pe mine, improscata pe parbrizul virtual al vietii fara tigari ca o musca verde si grasa, iata-ma la capatul unui lung si anevoios drum, toata transpirata de draci. adica WTF, what am i missing?! sa te culci si sa te trezesti cu gandul asta e boala curata, credeti-ma.

nu inteleg, imi repetam obsesiv, nu inteleg de ce nu pot sa stau “clean” 21 de zile. sau 2 zile. de ceeee? aarrrrrrrgh!!!

pai de-aia, bai, desteapto, nu poti, pentru ca tu nu te lasi, tu *incerci* sa te lasi! nu exista 21 de zile. 21 de zile e polita ta de asigurare in caz de esec. 21 de zile zice clar “nu cred ca poti face asta!” 21 de zile nu se cheama ca te lasi de fumat, se cheama ca astepti sa fumezi. 

momentul meu de claritate asta a fost. intelegerea si acceptarea faptului ca NU VOI MAI FUMA NICIODATA. obisnuia sa ma sperie groaznic aceasta varianta. acest cuvant… niciodata. cand in sfarsit am vazut limpede, am realizat ca gandul ca nu voi mai fuma niciodata este fix la fel de inspaimantator precum gandul ca nu voi mai linge niciodata otrava de sobolani de pe jos, din subsolul blocului. da, cam asa.

tensiunea, manifestarile psiho-somatice, reale si imaginare, pofta, maria sa Pofta de tigara, toate astea au disparut ca prin farmec in momentul in care am luat decizia unica de a nu mai fuma in veci. din februarie incoace nu facusem decat sa iau decizia de a nu fuma de mii, efectiv de mii de ori. obositor si vulnerabilizant ca naiba. trebuia sa fiu mereu pe faza. ma luam la bataie cu mine de 25-30 de ori pe zi, in fiecare zi. si uneori cedam. micul vierme stia ca daca insista, va primi. nu fusesem ferma cu el. imediat ce am fost, a murit ma, a mierlit-o viermele de nicotina (vorba lui Carr). acush ii fac de 7 de zile si I’ve never felt better. stiu ca suna dubios, adica na, even my husband thinks i’m… funny, dar… dar… dar… e cum e! doar ca nu cum zice Carr. nu e o metoda universala. e un adevar universal, pe care el face o treaba buna din a ni-l pune sub bot, iar apoi sunt fix atatea metode de a te lasa de fumat fara sa suferi ca un caine, cati fumatori sunt pe planeta noastra poluata.

orice fumator are nevoie de momentul lui de claritate. dupa aia devine usor. dupa aia te trezesti dimineata si la inceput stai pe ciuci psihici, intr-o foarte alerta stare, asa cum esti obisnuit. pregatindu-te, anticipand momentul pofticios, scarpinandu-te in capul pieptului, sugand bombonele, foindu-te. si cand, intr-un tarziu, te prinzi ca pandesti ca prostu degeaba o prada inexistenta, cand intelegi ca a sucombat lighioana din tine la fel de brusc cum s-a nascut acum multi ani, cand ai pus in gura prima tigara, ei, in momentul ala zici ca ti-a pus dumnezeu mana in cap. in momentul ala te simti nu ca bine, nu ca happy, lasa asta. te simti LIBER. stiti cum e? eu nu mai stiam. nu mai stiam cum e sa te simti liber de cel putin 15 ani.

ce ajuta, ce incurca

in sase luni de multiple si epocale fail-uri, inveti o gramada de lucruri:)) de exemplu, ce merge si ce nu merge, care-s zilele cele mai crancene cand incerci sa te lasi folosindu-ti vointa (va zic eu: ziua 3, ziua 5 sau 6 si groaznica, sinistra, ceamaireaua zi 19-20 – cum ar veni, pragul de trei saptamani).

ce ajuta: plasturii cu nicotina – chiar iti iau “dracii” cu mana cand “incerci” sa te lasi.
ce incurca: plasturii cu nicotina – cand accepti cu toata persoana ta ca nu o sa mai fumezi niciodata, nu mai vin nici dracii. nu exista dorinta de a fuma. SMOKING IS NOT AN OPTION scrie pe tine. nu ai niciun motiv real sa-ti intretii dependenta de nicotina inca niste saptamani, esti done, done and done.

ce ajuta: numaratul zilelor si pusul banilor “la borcan”. eu mi-am cumparat ceas si oja Chanel din economii:D
ce incurca: numaratul zilelor si pusul banilor “la borcan”. dupa ce mi-am cumparat ceas si oja Chanel din economii, am fumat. treaba e ca, sincer, un nefumator nu-si numara zilele si nici nu-si trimite thank you for not smoking cards.

ce ajuta: prietenii. e tare bine sa ai cu cine vorbi despre zadarnicele tale chinuri.
ce incurca: prietenii. in the end, zau, nimeni nu poate intelege prin ce treci. pentru ca, ghici ce, e de neinteles:))

final points

1. kudos to Allen Carr si practicantilor metodei lui. in ciuda micilor limitari ale acesteia, e clar cel mai mare ajutor pe care il veti primi out there, in the big bad nonsmoking world:)
2. lasatul de fumat e o chestiune foarte personala. sa pretinzi ca stii de ce arma mor demonii altuia e o mare aroganta. so… i’m not gonna. dar un lucru e cert: toti demonii sunt muritori:)
3. mi-am varsat aici matzele virtuale in speranta ca o sa va dau niste CURAJ. pentru ca, (again, parafrazandu-l pe Carr), singurul motiv pentru care fumatorilor le este greu sa se lase de fumat este FRICA. si, as adauga, imediat ce accepti ca nu are de ce sa iti fie frica, dispare, paradoxal, si toata suferinta. frica intretine suferinta, lipsa fricii o anuleaza, si da, it makes no sense to you now, dar intr-o zi, dupa ce o va fi mierlit si viermele vostru, o sa ne vedem pe strada si o sa vreti, da, o sa vreti precis sa hi-5 me:D

PS: Love you lots, all u smokers out there, I am rooting for you:D Va astept aici. Adica dincolo:)

PPS: Sorry for the semistupid incoherent overjumping with joy annoyingly enthusiastic seemingly dillusional long, possibly full of shit typos post. NU AM MAI AVUT RABDARE. Na!:))

Iubesc ziua de luni! Da, ma, I am freaky like that:p Iubesc ziua de luni si-l iubesc pe Freddie, stiu, n-are legatura, dar trebuia sa zic! Cu atat mai tare iubesc ziua de luni, cu cat ea vine, uneori, dupa o duminica in care ai gatit industrial. De exemplu, iubesc ziua de luni, 19, in care te trezesti plin de energie si din proprie initiativa la sase si 19 minute, impachetezi un pranz ca la carte si doua gustari sanatoase, le asezi cu grija in noua ta geanta termoizolanta rosie, superrrba, de la Ikea si off you go. Sala, cardio, quick shower, de machiat te machiezi in masina (nu degeaba nu ti-ai luat niciodata carnetul, e pe maxima eficienta treaba), dupa care munca, ceea ce, in general, aud ca n-a omorat pe nimeni.

Dar sa onoram aceasta raritate a raritatilor oaia roz, acest post care e actually DESPRE MANCARE, cu doua retete.

1. Burger de pui piri piri. Nimic mai simplu! Se cumpara niste piept de pui (sau de curcan) [cca 500g pentru 4 burgeri grasi], dintr-un magazin care se ocupa cu tocatul pe loc, se, deci, toaca pe loc, se vine frumos cu el acasa, se deverseaza intr-un castron si se framanta bine cu o ceasca de supa fierbinte (hai, si apa), o lingurita de amestec piri piri (am gasit la Mega Image pliculete de la magazinul de mirodenii, foarte incantata am fost!), o lingura rasa de mustar de Dijon, sare si piper dupa gust, boia dulce si turmeric daca vrei sa aiba si-o culoare. Asa. Se abandoneaza carnea in frigider cca juma de ora, ca sa-si lase toate alea gustul lor. Apoi, modelam din ea patru chiftele plate, burger style, si le frigem pe gratarul bine incins. Burgerii astia de pui sau de curcan sunt still metoda mea preferata de gatit fadul piept. Am mai scris despre dansii aici si aici. Ce e nou in schema e mustarul, o smecherie de la Jamie invatata si practicata religios de-atunci incolo. Trebuie neaparat sa incercati, ca io nush cum sa va explic ce efect magic are mustarul ala asupra unei chiftele amarate.

2. “Salata” de orez curry cu dovlecei la gratar. Incepem cu dovleceii. Pe care ii taiem pe lung, ii azvarlim intr-o punga si ii mermelim cu o marinata confectionata din ulei de masline, usturoi pisat si ceva sos de soia. Punga astfel pangarita se leaga la gura si se da la rece pret de cateva ore. Si-apoi se frig dovleceii pe gratar, no biggie. Orezul (basmati) se fierbe cu niscai curry de buna calitate, se raceste bine, se stropeste cu ulei de masline si otet (balsamic alb sau rice vinegar de-ala de sushi), se tavaleste cu un snop de patrunjel si apoi se imprieteneste cu sus numitii dovlecei.

Combinatia asta (foarte buna, dadada) are marea calitate de a se putea manca la cald sau la rece. Eu, de exemplu, na, din frigider direct in burta, nom nom. Caci canicula.

Asa. Ce-i de retinut de-aici:
1. Am facut de mancare (soc si groaza!)
2. Poti sa urasti sau poti sa iubesti ziua de luni.
3. Freddie e dumnezeu! [come come, don’t be afraid, click on the goddamn link, tiz my gift to you, azi, adica marti:D]

Buna, Ana! Te citesc de ceva vreme, nu ti-am scris niciodata, dar acum ca e vara si (pentru unii) vacanta, a devenit imperios necesar: te rog sa mai scrii din cand in cand ceva pe blog! Stiu, ai si tu viata ta, un sot, o copila, un job, o vacanta etc…..:P dar si eu mi-am facut obiceiul de a intra pe blogul tau in fiecare zi si cum vad destul de rar ceva nou… ma intristez. Stiu, aceasta este o postare egoista, da’ stiu io ca nu te vei supara, ca de fapt inseamna ca imi place mult cum scrii si ca imi lipsesti, chiar daca nu ne cunoastem.  Asa ca, daca nu ai timp deloc deloc, desi eu nu cred asa ceva , macar amageste-ne cu niste poze… 
Alexandra

Draga Alexandra,
Azi scriu pentru tine. Tu, care mi-ai “scormonit” lenea cu batul prin gard. Tu, care ai trezit Leulcaredoarme. Ma rog, ca dupa aia s-a culcat la loc, asta e alta poveste. Tu, care intri in fiecare zi pe blog si traiesti, probabil, aceeasi dezamagire pe care o traiesc si eu cand intru si nu gasesc nimic nou. Tie si numai tie simt ca iti datorez o explicatie.

Asa. Afla despre mine ca am… (aaa…) inchis pentru dezinsectie(?!). Sa zicem ca bucataria mea virtuala s-a umplut de… molii de alimente. Scarbosheniile dracului! Ei, ca sa le hamesesc, m-am pus de-am aruncat la gunoi tot Zvacul. Era, oricum, expirat.  Si iata-ma Zvac-less in mijlocul vietii, cu piciorul gol pe gresie, paralizata culinar si ponosita semantic, ca un ciorap vechi. Auzi, daca ti-as spune ca nu prea mancam, m-ai crede? Ca jumatatea mea mai buna a ajuns de rasul colegelor de birou (“Haidi bre, N., iti iei mancare de la Snack Attack, cand nevasta-ta e izipizi? Pff!”) Ca pana la aceasta ora inaintata n-am mancat decat niste pepene pe care Spiritul Milos Al Openspace-ului mi l-a lasat discret(a) pe birou. Ca seara ajung acasa si, in loc sa mananc, ma culc. No really…

Sa stii ca pare mult mai dramatic decat este. Adevarul e ca hibernez estival. Mananc de sub propria-mi piele, unde am stocat, in mod special, bucurii. Care nu necesita preparare termica si sunt, una peste alta, mai sanatoase decat, say, deziluziile cu paine.

De doua saptamani mi-am schimbat programul. Ma scol rareori uneori la 6, merg la sala. Inca ma supara un genunchi. Da, acelasi genunchi care m-a trezit intr-o dimineata in racnete isterice de zici ca-l taia cu cutitu’ (f&*^ing drama queen) – “Alooo, fataaa, scoala-te, nu vezi ca mi-au crescut doua chiftele intr-o parte?”. Asta clar se reflecta mizer asupra alergatului meu, sunt, momentan, captiva intervalelor. Un sprint mic, o lene babana. Iarasi sprint, iarasi lene. Lenea e buna. Ce? Lene, mai, am zis lene, nu sictir. Asa. Deci merg la sala, sunt cuminte. Ma uit la Californication si citesc carti. Poveste lunga, nu vrei sa stii. Mai fac si alte lucruri, nedemne de povestit aici sau acum. Dar cu potential de demnitate pe termen lung. Ah, si cresc copil, a se citi “ma las crescuta de ea”. About that, chiar voiam sa-ti spun, am niste growing pains de speriat! Mai ales ca, mai nou, inima mea bate in afara corpului.

Alexandra, nu vreau sa-ti rapesc niciun minut in plus. Voiam doar sa stii ca nu te-am abandonat, sunt aici, adica n-am plecat niciodata. Doar ca uneori pur si simplu nu mi-e asa foame.
Love,
Ana

“Si… putem sa va punem intrebari incomode?”, am zis eu ranjind fasolele la doamna doctor Alina Condoiu, medic pediatru rezident la Spitalul Clinic de Urgenta pentru Copii „Grigore Alexandrescu” Bucuresti si consultant nutritie pediatrica. “Freca-mi-as mainile de bucurie, in sfarsit voi avea raspunsurile la tot ce ma roade!” am continuat in sinea mea. Adica na, “Este iaurtul 0% moartea?”, “De ce nu se pun de acord colegii dvs. de breasla cand e vorba de diversificarea sugarului?”, “Nu-i asa ca natural nu e tot aia cu bio?”,  “Ce se intampla cu laptele bio colectat si ramas nefolosit intr-o zi?” Si, desigur, preferata mea, de la o cititoare a blogului venita, “Auziti, e bio pe bune?”

Contextul intalnirii lui Olympus Bio cu niste mamici fabulos de informate (si slabe, si misto, si foarte destepte, si unice in felul lor!) nefiind, am considerat noi, destul de dificil pentru bietii reprezentanti ai produsului biologic, ne-am adus, care cum a putut, si produsul de conceptie. Ca sa fie treaba treaba. In teorie, kinderii aveau sa se joace frumos la etajul unu de la Ambasador Play, iar la doi aveam noi sa ne bem tihnit cafeaua si suculetul de portocale Olympus la sticla, in timp ce vorbitorul avea sa… vorbeasca. Teoretic, am zis. Ca practic, din 5 in 5, cate un omulete baga un “mmmaaaammmaaaaaaaaa!”, iar mama cu musca pe caciula zbura prin cadru cu pleata in vant si un incert “Asta cred ca e al meu!”. Daca aveti copii, stiti precis despre ce vorbesc:))

Asa. Si totusi. In ciuda intemperiilor, am reusit sa ne intelegem. Oamenii ne-au primit cu caldura si transparenta. S-au lasat torturati de vocea colectiva a mamicilor si ne-au raspuns la toate intrebarile. Eu nu ma dusesem sa ma conving, ca, stiti prea bine, believer eram deja.  Ma dusesem insa ca sa innod niste ate ramase dezlegate, ceea ce, in mare masura, am reusit. Chiar daca sunt pretty sure ca am inportunat-o nitel de doamna doctor, mi scuzi, mi scuzi. Asa.

Ne-a vorbit intai Ilias Pliatsikas, director Olympus Romania. Care mi-a confirmat ce stiam: “natural” nu inseamna “bio”. Nu exista nicio reglementare in privinta uzului acestui cuvant. Poti sa scrii linistit pe ambalajul produsului tau ca e natural, nu te cauta nimeni sa te intrebe de sanatate. Daca nu stiati, si Cola e naturala, says so on za dop. Nu zic ca produsele marketate ca “natural” sau “cu ingrediente naturale” sunt evil toate, zic doar ca “naturalul” nu e neaparat garantia calitatii unui produs. Bio, in schimb, este. Fiindca bio inseamna… well, inseamna, intre altele, ca-ti vine organismul de certificare pe nepusa masa si zice: “Ia, baieti, ce-avem noi aici? Ooo, laptic bio, ziceti? Ia aratati-mi si mie documentele. Cum care documente? Carnetul de sanatate al vacii bio, facturile cu intrari hrana bio pentru vaca bio, analizele solului bio unde paste vaca bio…” Si asa mai departe. Nu e joaca. Si nici vrajeala. Olympus s-a certificat in Austria, avand, in plus, si recomandarea Bio Romania. Poarta, pe ambalaj, simbolurile acestor organisme. Nu pentru ca romanul s-a nascut bolnav de suspiciune, ci pentru ca asa e… natural. Si legal.

Ce misto e in Grecia, m-am gandit din nou cand il ascultam pe Ilias povestind despre ce e aia iaurt la ei. Deci la greci, se poate numi “iaurt” (textual pe eticheta) numai acel produs care contine EXCLUSIV lapte si fermenti selectionati de iaurt. Orice produs care are ceva in plus, nu se poate marketa ca “iaurt”. Se va numi “preparat de iaurt cu…”. Preparat de iaurt cu fructe, sau preparat de iaurt cu cereale, sau preparat de iaurt with lots of aditivi si niste zaharel (ok, pe asta l-am inventat eu, nu exista asa ceva, nuuu!). Asta e ceva foarte misto pentru consumator. Ca nu mai poa’ sa plece la cumparat iaurt si sa se intoarca acasa cu o sacosa de junk.

Ei, si, sa zic, ultimul lucru fain pe care l-am invatat de la Ilias este ca poti evalua calitatea unui iaurt uitandu-te la continutul lui de proteine. Un iaurt bon calite are multa proteina. Multa proteina inseamna mult lapte. De aia si sunt iaurturile Oly si Olympus asa de goddam creamy. Pentru ca se fac din lapte folosit fara zgarcenie. Un iaurt mai putin calitativ inlocuieste proteina cu altceva. Ca na, e scump sa faci iaurt cu proteinele la el. Ah, si pentru ca ziceam mai sus, in chip de trivia va zic ce mi-au zis si ei mie: daca din laptele bio colectat ramane ceva nefolosit intr-o zi, si inteleg ca ramane, el se foloseste la fabricarea celorlalte sortimente Oly/Olympus. Ca doar n-or sa arunce bunatate de lapte!

Pe scurt zic sa vorbim si de 0% ala. Nu-l aveam la inima inainte de intalnirea asta si nici acum nu pot sa zic ca il salut cu caldura cand il vad pe raft, insa mi s-a explicat ca procedeul de fabricare a lui 0% este practic o concentrare mai mare a laptelui din care rezulta el, dupa ce i s-a scos toata grasimea. De aia are si mai multe, ati ghicit, proteine. Ca sa ii dea structura. Nu e singura maniera in care poti produce un iaurt 0%. E maniera scumpa si cinstita. Exista si maniera simpla in care il ingrosi cu una si cu alta. Dar mi s-a spus si cred ca nu e cazul lui Olympus 0%. So, daca haliti asa ceva, knock yourself out.

Cu doamna doctor s-a frecat mult subiectul alimentatiei copiilor, de la cele mai fragede varste si pana mai incolo. Am trecut prin toate, uitand ca plecaseram de la iaurt. Am vorbit de lapte praf versus lapte de vaca (nu, nu insistati, nu va spun la ce concluzie am ajuns), despre cresterea incidentei alergiilor la proteina laptelul de vaca si cum alimentarea copilului cu lactate bio poate contracara tendinta asta, am vorbit si despre copii mofturosi, si despre preferinta copiilor pentru iaurturile cu textura mai “curgatoare”, cum e si Olympus Bio asta (vedeti ca nu e genul tzeapan cu care v-au obisnuit grecescul sau probioticul 2%). Deci am epuizat-o pe saraca femeie, noroc ca erau pe masa fructe de sezon si iaurturi, asa ca am mancat si am prins puteri si am luat-o de la capat.

Si apoi am plecat acasa. Pam pam.

Nu stiu daca Romania traieste bio, dar stiu precis ca nu e segment mai preocupat de ce mancam decat mamele de copii. Si asta le face deopotriva cel mai bun consumator de iaurt bio si cel mai exigent. Va reusi Olympus sa le satisfaca gusturile si nevoile? Vom afla, cu siguranta, in episodul urmator. Stay tuned!

Sa simplificam:

1. Mic dejunul sa existe.
2. 1/2 din fiecare masa principala sa fie *legume*.
   
3. O gustare pe zi sa fie *fructe*. Sa existe cel putin inca o gustare.
4. Carne rosie sa fie cel mult o data pe saptamana.
5. De gatit, sa gatiti simplu.
6. Painea voastra cea de toate zilele sa fie una buna.
7. In oras sa mancati ca acasa.
8. Apa sa fie your drink of choice. 
9. Ceea ce mancati sa va placa.
10. Dimensiunea ratiei zilnice de necuviinta alimentara sa fie *trei degete*.

Ce meal plan, ce complicatenii, tineti minte *asteazece* si v-ati scos.